Text de Mihaela Kloos-Ilea, poveștisăsești.com
Datele oficiale spun că în ianuarie 1945, 75.000 de sași și șvabi din Transilvania și Banat au fost deportați în lagărele de muncă forțată din Ucraina și Siberia, pentru reconstrucția Uniunii Sovietice. Deportările de atunci s-au făcut pe criterii etnice, în baza unei culpe colective: sașii din Transilvania erau considerați toți naziști, deci trădători care trebuiau să plătească. Pentru comunitatea etnicilor germani din România, acesta a fost începutul sfârșitului lor în Transilvania.
Multă vreme, acest fapt istoric a fost o temă tabu, exclusă din cărțile de istorie și rămasă nedeslușită pe de-a-ntregul și în zilele noastre. Orori precum Holocaustul, Gulagul, deportarea, marile crime ale secolului XX nu pot fi înțelese prin intermediul unor statistici – ele constituie numai un pilon al istoriei, după cum între ele nu se poate stabili o ierarhie. Povestea personală, memoria fiecăruia este cea care compune tabloul terifiant, pictat în tușele groase ale terorii istoriei și tragediei umane.
În acea iarnă, acum 70 de ani, ar fi trebuit să fi fost deportați femei între 18 și 30 de ani și bărbați între 17 și 45 de ani, făcând excepție femeile însărcinate sau cu copii sub un an și cei inapți de muncă. Se știe, însă, că aceste limite de vârstă au fost adesea depășite, după cum și numărul celor deportați variază în funcție de surse. Deși listele cu etnicii germani care urmau să fie deportați s-au întocmit încă din octombrie 1944, totul s-a făcut în secret, existând numai zvonuri care semănau panică în rândul oamenilor. Ceva li se pregătea.
În ianuarie 1945, sașii au fost ridicați în mare grabă de la casele lor, încărcați în vagoane de animale „bou-vagon“, femei și bărbați la un loc, fără apă și hrană, doar cu ce apucaseră să ia de acasă. Apoi, după zile de călătorie, au fost dați jos, amestecați și din nou urcați în vagoane, până la destinație. Nu știau unde sunt duși, pentru ce sau când se vor întoarce acasă. Sașii au lucrat în mine de cărbuni și de sare, în uzine și fabrici, în agricultură, la tăierea pădurilor și în construcții. Majoritatea deportaților au fost trimiși acasă în 1949, iar unii au ajuns direct în Germania.
Odată aruncați în gurile de iad, oamenii încetau să mai fie oameni, deveneau orice: animale, brute, obiecte, umbre, numere. Mărturiile supraviețuitorilor vorbesc despre condiții atroce, inumane, mai ales până în 1947. Într-un univers concentrațional dominat de frig și foame, fiecare clipă era o luptă surdă, aprigă pentru supraviețuire. Mai mult decât o nevoie, foamea devine în aceste relatări un personaj care domină trupul, sufletul. Oamenii sunt mobilizați de „Îngerul foamei”, un înger negru, care-i împinge să reacționeze mecanic, instinctual.
În aceste condiții, în mijlocul ororilor și amenințărilor, cum se poate salva umanul din fiecare? Care au fost cârligele de care s-a agățat viața celor care au reușit să supraviețuiască?
„Știu că te vei întoarce”
Despre deportarea sașilor și șvabilor din România s-a scris mai mult în germană, dar avem și în limba română câteva lucrări de referință și traduceri. Literatura deportării de bazează în mare parte pe momorialistică, pe relatări și interviuri ale supraviețuitorilor. Este o literatură de graniță, într-un cronotop bine definit – lagărul – la fel cum și destinul personajelor sale face echilibristică pe granița subțire dintre viață și moarte, uman și animalic, realitate și vis sau delir, prezent și trecut. Literatura deportării vorbește despre drama individului prins în capcană, obligat să plătească o vină colectivă, singur în fața monstrului de nestăvilit: istoria.
Herta Müller mărturisește în „Cuvântul de încheiere” că romanul ei Leagănul respirației (Atemschaukel) are la bază caietele de însemnări cu mărturii ale deportaților în Rusia, printre care și mama sa. Scriitoarea a făcut și o vizită în Ucraina, în locurile unde au fost cândva lagărele de muncă. Cartea ar fi trebuit să fie scrisă împreună cu poetul Oskar Pastior, născut la Sibiu, în 1927, el însuși un supraviețuitor al deportării, însă acesta a decedat în 2006.
Romanul este o rememorare obsesivă, la șase decenii distanță, a traumelor lui Leo Auberg din anii deportării. Ani crânceni, în care i-au răsunat în minte, ca o profeție, vorbele bunicii de la plecare: „știu că te vei întoarce!” Leo Auberg, protagonistul romanului, este un tânăr sas din Sibiu, deportat la numai 17 ani în Ucraina, supraviețuitor după cinci ani de chin inimaginabil. Experiența lui e marcată de la bun început de două „metehne”: era homosexual și avea o sensibilitate exacerbată, de artist, ce percepe lumea acut, senzorial. În contextul abrutizant de atunci, primul era un handicap suficient pentru a-i aduce pieirea. Însă, ca mulți alții, Leo Auberg găsește resorturile interioare, mecanismele care i-au asigurat supraviețuirea, chiar și acolo unde nu părea să mai existe sens: „Ce mai cauți în această lume, când nu mai ești în stare să spui nimic altceva despre tine decât că ți-e foame?” În lagăr lumea se uniformiza, chiar diferențele de sex se anulau. De foame, epuizare, de boală, femeile și bărbații își pierdeau trăsăturile, deveneau niște umbre neutre, secate de viață.
Întorși acasă, mulți dintre acești oameni s-au trezit nu numai săraci, deposedați de case, de proprietăți și obligați la muncă pe terenurile lor date altora, ci mai ales străini, alienați, prizonieri în continuare ai memoriei lagărului care, într-un fel straniu, devenise acasă. Leo Auberg este chinuit de flash-back-uri din lagăr, ajungând să vadă în jur prelungiri ale experiențelor traumatizante de atunci: „La șapte ani de la reîntoarcerea mea acasă, trăiam de șapte ani fără păduchi. De câte ori la masă am în farfurie conopidă, de șaizeci de ani încoace mănânc păduchii din zorii zilei de pe moțul de pulover.” Deși eliberați, supraviețuitorii constatau că de fapt nu vor mai fi niciodată liberi. „De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagărul să-mi aparţină?” se întreba Leo Auberg.
După zeci de ani, memoria se dovedește mai crâncenă chiar decât trecutul însuși. Trauma deportării i-a urmarit pe cei întorși, halucinant și obsesiv, până la moarte.
Tot ce-i al meu duc cu mine
La Biertan, pe fosta Kirchgasse, există o casă impunătoare, gălbuie, cu etaj și patru ferestre la stradă, în care bătrânii satului știu că a locuit Sara Römischer. Sara a fost săsoiacă din Biertan, născută în 1919. Avea 26 de ani când a fost deportată în Siberia. Povestea ei, de o simplitate tristă și dureroasă, spusă cu detașare justificată psihologic, descrie o pagină neagră a istoriei sașilor și șvabilor. O redau aici, mai ales pentru că, s-ar putea să mă înșel, dar nu cred că a fost tradusă vreodată în română, deși printre sași este o mărturie cunoscută:
„Îmi amintesc anul 1945, pentru că mulți sași din Transilvania, între 18 și 35 de ani, am fost duși cu forța să lucrăm în Rusia. Era 16 ianuarie, timp frumos și călduț, fără zăpadă. Atunci am fost luați de lângă cei dragi, copii, părinți, frați și surori. Pentru cine nu a trăit asta, e foarte greu de înțeles. Atunci am încercat să mă ascund undeva pe proprietatea noastră, într-un loc unde puteam sta mai la adăpost de vremea rea. Era cam la 50 de metri de pădure și aveam acolo fân pentru animale. Nu mi-era frică să stau singură, în toiul nopții, pentru că aveam o altă teamă mult mai mare: aceea de a-mi lăsa copiii singuri, fără să știu dacă i-aș mai vedea vreodată. Copiii mei erau încă micuți la vremea aia: unul de șapte, altul de cinci și unul de trei ani. Puteți poate doar să vă închipuiți prin ce trece o mamă în situația mea, și totuși, ca mine au mai fost multe femei.
A treia zi de stat ascunsă, la patru dimineața, socrul meu a venit la mine și mi-a spus că se duce el în locul meu. N-am putut să las să se întâmple asta, așa că am ieșit din ascunzătoare și m-am dus acasă. Am împachetat pe fugă câteva haine groase și ceva de mâncare. Bărbatul meu era atunci încă în armata germană. Era încă în război. Rușii umblau după noi. M-au luat de acasă în aceeași zi. Am plecat de la Biertan pe jos, în șir ca niște sclavi, atât noroc că era încă vremea frumoasă. Ani buni la rând mi-au răsunat în minte bătăile clopotelor care ne petreceau din sat. Nu putea nimeni să scape din șir. Tot la 50 de metri era un soldat rus care ne amenința cu arma. Ne-au ținut în Mediaș două zile, până au adunat oameni din toate localitățile Sibiului. 32 de vagoane s-au umplut cu tinerii noștri, în floarea vârstei. Dintre ei, nu aveau să se mai întoarcă toți acasă.
Pe 24 ianuarie 1945, noi toți, bărbați și femei la un loc, am fost încărcați în vagoanele de vite mizerabile, pline de păduchi. Timp de șapte zile am mers cu trenul, până când în sfârșit s-a oprit. Era noaptea din 2 februarie 1945. Am văzut pe fereastră și prin crăpăturile vagonului că ne dădeau jos și ne amestecau, apoi ne urcau iar în vagoane. Eram vreo 30 de persoane într-un vagon. Tot la zece pași stătea un soldat cu arma, ca să nu fugă nimeni. N-ar fi fost chip să scape cineva.
Konstantinowka – Donbass, era capătul de linie pentru noi. Acolo a fost cândva un mare oraș industrial, dar din cauza războiului era plin de moloz și deșeuri. Am mers în șir indian, unul după altul, și tot ce aveam în gând era să ajungem la un pat sau măcar la un loc ferit de vânt, pentru că era un ger năpraznic și vântul viscolea ca în stepele Rusiei – căci da, acolo am ajuns. Dar am ajuns la o clădire dărăpănată, fără uși și ferestre. Înăuntru era mai frig decât afară. Nici vorbă de somn sau odihnă. Ne-au îngrămădit într-un loc, să ne spele. Asta măcar a fost bine, după două săptămâni în care nu ne-am putut spăla. După aia am fost duși la verificarea medicală, apoi s-a făcut dimineață. Morți de foame și de oboseală, de-abia umblam clătinându-ne. Nici vorbă să vorbim unii cu alții. Era întotdeauna și neliniștea că nu știam ce se va întâmpla cu noi. După aia o vocea a strigat la noi: „Dawai Pa Cusat!” La mâncare! Așa ne chemau la mâncare, dar cine să priceapă? Ne întrebam ce se întâmplă, când niște bărbați au tradus. Ne-au dat zamă de varză, dar fără frunzele de varză; era numai apă sărată; varza, dacă o fi fost, nu ajungea la toată lumea. Eram peste 1500 de oameni acolo. Asta a devenit supa noastră din fiecare zi, ani și ani la rând. Dar eu eram tânără și în putere.
Eram acolo din Mediaș, Brateiu, Richiș, Ațel, Valea Viilor, Dupuș, Biertan și Șoarș – toți tineri între 18 și 35 de ani, toată floarea neamului nostru. Greu de descris cum au trecut primii doi ani: foamete, ger, gândaci, păduci în păr, plin de păduchi și în haine, pe noi. Mulți au murit de foame, inclusiv ruși, că nici ei nu aveau ce mânca, exact ca și noi. Am prins câțiva câini și mâțe. Chiar și eu am mâncat carne de mâță. Foamea doare, de foame te dor toate. Timp de trei ani ne-au dat să mâncăm numai și numai aceeași zamă sărată. Mai ales bărbații se îmbolnăveau, pentru că femeile altfel își purtau de grijă și îndurau. Vedeam cum bărbații smulgeau iarbă, ca să-și potolească foamea. Așa era. Și eu am mâncat flori și frunze de nalbă. Întotdeauna mă gândeam că trebuie să am ceva în stomac pentru că ei ne dădeau numai o bucată de pâine uscată, la 4 dimineața, iar până a doua zi dimineața mai primeam numai zama aia chioară de varză.
După trei ani au început să apară ceva bani și pentru ruși. Numai că mulți muriseră deja de foame și ger. Cinci ani la rând am dormit pe scândură goală. Păduchii ne mâncau tot timpul. Mulți dintre noi erau atât de lihniți de foame, că erau supți și aveau brazde adânci pe fețe. Înainte să ne trimită acasă, ne-au lăsat zece zile să ne refacem.
Tot ce am spus aici e adevărat, deși ar mai fi încă atât de multe de spus…”
Sara Römischer a murit în 2006, acasă, la Biertan.
