Bufoni: Del Serbo
Propriu zis, noi n-am avut bufoni în înțelesul pe care l-au avut bufonii dela Curtea Franței, sau de pe la casele notabililor și nobililor de pe vremea aceia. Bufonii noștri se chemau măscărici, nu însă în înțelesul trivial al termenului, ci doar în acela al unui caraghios spiritual, care fie că avea ripostă promptă, fie că intervenea într-o discuție, rolul lui era să întrețină buna dispoziție în societate cu glumele, apropourile și farsele lui; i s-a zis măscărici ca să fie deosebit de paiața de bâlci, care se spoia, înghițea săbii și făcea tumbe ca să facă haz vulgul; pe câtă vreme măscăriciul era aciuiat pe lângă o casă boierească, unde locuia și lua masa la rând cu familia și invitații.
Un asemenea măscărici a fost Del Serbo, crescut în casa boierului Pană Olănescu dela conacul moșiei lui din Găeștii Dâmboviței, care, după moartea lui Olănescu, a venit în București, continuându-și meseria prin câteva case cari îl pofteau din când în când, cum era casa Giani, fostul prefect de Brăila, fratele fostului ministru și președinte al Camerei, și cum l-am cunoscut și eu în casa unei rude unde i-am văzut și eu întreaga gamă a așa ziselor spiritualelor lui glume.
Del Serbo, adică Sârbu, era un matur cam de vreo 50 de ani, prezentabil și capabil să joace orice rol i s-ar fi cerut să creeze. Carta lui de vizită avea sub nume această mențiune: „maestru în trompetă invizibilă”, și înr-adevăr își sugea buzele în așa fel că sunetul imita perfect fanfara militară.
În afară de farse ce se puneau la cale de el împreună cu familia care-I găzduia, programul lui obicinuit era cam acesta: o trompetă-două la venirea unui musafir, care nu-I cunoștea, o declarație de dragoste în genunchi, soției amfitrionului, zisă atât de încâlcită și de incoherentă, încât râsul nu mai contenea; imita, scâlciat bine înțeles, o ședință a congresului dela Berlin, vorbind când ca Bismark, când ca Salisbury, când ca Andrassy, când ca turcu, fără însă ca vreodată să treacă măsura îngăduită; învățase câteva fraze în franțuzește, nemtește, ungurește și turcește, pe cari le debita pe nerăsuflate, din cari nu se înțelegea nimic, dar aveau darul să întrețină bună dispoziție.
Când Olănescu pleca la băi în streinătate, îi aducea și lui, o amintire și odată i-a adus o pălărie de paie din marginile căreia ieșa o roată mare în formă de umbrelă ce servea să te apere de soare sau de ploaie.
Cu umbrela aceasta pe cap, vă puteți închipui ce subiect de hazlie comparație cu o paiață îi era dat să asculte bietul Del Serbo.
Unele din casele unde-I intâlneai de obicei, îl instruiau să joace farsa rudelor sau cunoscuților și chiar autorităților.
La o asemenea farsă am fost și eu martor:
Colonelul Z, trebuind să nu lipsească pe timpul verei din Capitală, se ducea să respire Duminica la moșia din Argeș a socrului lui și cum Argeșul amenința să rupă șoseaua și să ia cu el la cea dintâiu viitură și conacul și stația drumului de fier, proprietarul ceruse căilor ferate să se asocieze cu el la abaterea Argeșului plătind costul pe din două.
Cum într-o Sâmbătă colonelul îl avea la masă pe Del Serbo, îi propuse să meargă cu el a doua zi, Duminica de obicei, dându-se drept inginerul c. f. r., care vine să abată gârla. Bine înțeles, i-a arătat cum să joace rolul inginerului, i-a dat să rețină câțiva termeni technici: busolă, miră, perpendiculară, abatis, plan și alții asemenea; a telegrafiat socrului că vine cu inginerul c. f. r., iar socrul beat de bucurie că scapă conacul cu o cheltuiala pe din două, rânduește o masă împărătească și pleacă la gară să-i primească.
– Uite, tată socrule, îți prezint pe d. inginer de la c. f. r., care vine pentru situație și vrea să cunoască și situația conacului d-tale ca să facă o singură abatere și d. inginer n-are nici o pretenție, fiind remunerat de c.f.r.
Încântat, socrul i se ploconește:
– Vai, d-le inginer! Ce mare onoare pentru mine să vă cunosc! Vă rog, faceți-vă comod și să mergem la masă că chiar a trecut ora.
Dar inginerul stilat de ginere:
– Mă iertați, dar țiu în prelabil să mergem la fața locului ca să memorez ce am de făcut.
Și cum Argeșul trecea chiar prin fața conacului, merg cu toții acolo; falsul inginer închide un ochiu, arată cu mâna înspre cotul ce izbea în șosea și bolborosește termenii învățați; apoi se întoarce către proprietar și-i spune:
– S-a făcut! Săptămâna viitoare sunt aci cu întreaga echipă; așez abatis la cot, fac un unghiu la conacul d-tale, altul la gară și într-o săptămână nu mai aveți nicio grijă, puteți dormi liniștit.
– Vă așteptăm d-le inginer ca pe salvatorul nostru; aveți aci camera d-voastră și tot confortul pe tot timpul cât ne-ați face onoarea să vă avem oaspetele nostru.
La masă, musafirul e așezat între soția și sora proprietarului, două bătrâne foarte ceremonioase, cari nu se ocupau decât de d. inginer. Dar d. inginer tot îmbuibat cu bunătăți și cu vinuri bune, prinsese la limbă și aștepta semnalul colonelului când trebue să-și dea arama pe față.
La cafea, proprietarul găsește oportun să-I mai tragă de limbă pe inginer asupra abaterii Argeșului, iar colonelul prinzând momentul prielnic face semn d-lui inginer să dea drumul fanfarei invizibile.
Și Del Serbo, prompt:
– Mă întrebați cum abat Argeșul?… Uite așa: Și răsuna sufrageria și toată casa de trâmbițele maestrului.
Momentul a fost de un tragi-comic iresistibil: Cele două bătrâne s-au ferit speriate cu scaunele în lături; proprietarul a crezut ca inginerul ad-hoc a înnebunit subit; colonelul ne mai putând să râdă, răcnea, iar eu râdeam cu lacrimi.
Proprietarul cerea apă rece să-i pună la cap și se silea să-l liniștească, spunând că nu-i nimic, are să-și revină, iar Del Serbo:
– Lasă-mă D-le în pace! De ce să-mi reviu?… Dacă nu-ți trimet eu Argeșul la dracu să-I ia, să nu-mi mai zici mie d-le inginer!
lar bătrânele speriate, îI luau cu binișorul:
– Liniștește-te d-le inginer, c-o sä-ți treacă…
lar d. Inginer:
– Ce să-mi treacă cucoană?… Vă trimet eu Argeșul să colinde pe la dracu să-l ia; n-o să mai treacă pe la d-voastră, îI fac eu să se mute la Craiova, la Severin și dacă m-o pune la ambiție îI fac să treacă pe la Paris.
Numai socrul rămase înmărmurit și-și văicarea nenorocul:
– Ce nenoroc pe mine!… Sa 'nebunească tocmai când să-mi abată Argeșul gratis!
Cum Del Serbo era des și în casa fraților Giani, într-una din zile când Del Serbo lua masa la ei, Giani, prefectul de Brăila, ce se găsea în București și care și el era bun de pozne, îi propune lui Serbo să meargă cu el la Brăila, unde trebuia să se prezinte medicul șef al județului atunci numit, și cum Giani interesându-se la minister, i se spusese că medicul nou numit nu poate să se prezinte decât peste o săptămână că nu i se tipărise încă diploma, lui Giani i se năzare să joace cu ajutorul lui Serbo o farsă comitetului județean în fața căruia noul numit trebuia să depună jurământul.
Înțelesi pe drum, iată-i pe amândoi la prefectură: prefectul, în ținută, președintele și comitetul județean așișderea, iar pretinsul doctor pune mâna pe cruce, repetă formula juramântului ce i-o dictează președintele comitetului și urmează felicitările, strângerile de mână. Radios, Del Serbo scoate o hârtie de 20 lei și plătește preotului ce-i luase jurământul și când vine rândul secretarului consiliului ca să-l felicite, îi cere numărul diplomei ca să-l treacă în procesul verbal, Del Serbo îl întreabă:
– Diploma mea?… lată diploma mea… și o trâmbiță în fortissimo asurzește toată încăperea. Când scandalul s-a potolit, tot consiliul a înțeles că farsa venea dela Giani, pe care îI știau bun de asemenea pozne.
Însă adevăratul haz a fost la prezentarea veritabilului doctor trimis de minister, fără diploma care trebuia să-i sosească prin postă la Brailă.
Pe acest biet doctor veritabil, care părea după ținută a fi tot un farsor și care pe lângă că n-avea diploma cu el, era și oblojit pe sub fălci din cauza unui abces, de cum s-a prezentat, președintele nu i-a dat pas să se explice, ci scurt:
– Diploma d-tale!
lar când doctorul a vrut să-i arate adresa ministerului, președintele convins că Giani vrea să repete scena, îi retează cuvântul:
– Știm noi mofturi d-astea; am mai pățit-o noi. Înțelegi domnule, diploma!
– Dar să vedeți, încerca doctorul să spună.
– Nici un dar, răcnește președintele. Aprod, dă-l afară!
Mai târziu, când câți îI cunoscuseră și pe cari îi înveselise cu farsele s-au stins unul câte unul și nimeni nu-l mai chema, figura lui n-am mai întâlnit-o, probabil s-o fi retras în cine știe ce locuință dela periferie, poate lipsit de strictul necesar, poate îmbătrânit, poate bolnav prin vreun spital ce l-a adăpostit până ce va fi închis ochii. Sic transit!..
Dezaxați: Cneazu Cantacuzino
De foarte bună obârșie boierească, de mic copil n-a fost bun de nimic: n-a vrut sa învețe, n-a înțeles să se dedice unei cariere, unei meserii, ci i-a plăcut să trăiască în trântor, fără grijă, fără preocupare de ziua de mâine, cutreerând localurile de băutură, unde cei ce-l cunoșteau și-i știau obârșia, îi ofereau un loc la masa lor și din tinerețe prinzând slăbiciune la băutură, aproape nu mai era ceas din noapte în care să fie întâInit treaz, fiindcă ziua o rezerva somnului.
Ca să aibă și el un ban în buzunar, familia îi servea 300 lei lunar, pe care îi da pe gât într-o noapte, ca a doua zi să cadă iar în sarcina vreunui prieten.
N-aș putea spune că era în stare de imbecilitate, fiindcă chiar atunci când era îmbibat de alcool, avea trăsăriri și riposte inteligente, uneori chiar spirituale, ci mai de grabă era bănuit a fi un dezaxat, un sărit din axa normală.
Țin minte că la Fialcowski, unde-I întâIneam la masa lui Costică Câmpineanu, Macedonschi, Bonifaciu, Florescu, N. Stefănescu, fratele lui Delavrancea, povestea că a trimis un protest generalului Algiu, pe atunci prefectul poliției Capitalei, prin care reproba dispoziția prefectului de a nu mai lăsa localuri deschise peste ora 2 din noapte, motivând acest protest pe considerațiunea că el circulă numai noaptea și dacă i se închid cârciumile n-are unde dormi.
Dacă nu mă înșel, pare că spunea că Algiu i-ar fi trimis răspuns că pentru el are să dea ordin să fie lăsat în pivniță până la ziuă, ceia ce desigur i-ar fi convenit cneazului dacă Algiu i-ar fi luat protestul în serios.
Nega Negastroro
Tot un dezaxat era și un desculț, se zice pripășit aici cu prilejul unui grup de comis-voiajori, venit cu un vapor englez la Galați, și care, rămas în București, ar fi suferit un șoc nervos ce l-a adus în starea aceasta de inconștiență, în cât ajunsese un cerșetor.
Tipul acesta asimilase o singură frază în limba noastră pe care ca s-o pricepi trebuia s-o auzi de mai multe ori și să-i urmărești gesturile. Îl întâlneam pe stradă aprope zilnic, jerpelit, desculț, cu un băț într-o mână și cu un coș într-alta, în care avea niște flori, zicea el, dar în realitate erau niște gunoaie de flori și își striga pretinsa marfă așa: „Nega Negastoro cu flore no; cine me cumpăr bini, cine non, se pupe!”
Nicu Metz
Două cuvinte și despre el, deși a fost mai mult ploieștean, decât bucureștean. Nicu Metz nu era vinovat de dezaxarea ce suferise, căci fusese un foarte bun elev în pensionul Chevitz, însă din cauza unei operații, își pierduse frâna cerebrală, fără însă să fi decăzut prea mult. Împărțea prin gări niște așa zise cântece pe cari le vindea și din cari se întreținea, fără să fi contractat vreun vițiu. Când l-am văzut ultima oară, mi s-a părut că-și mai revenise; deși încărunțit, avea tâlc la vorbă și răspunsuri de bun simț și chiar de o oare care voiciune de spirit.
*
Din: V. Bilciurescu (1945) București și bucureșteni de ieri și de azi. București: Universul.
Primele părți ale textului le puteți citi AICI, AICI și AICI.
