Producătorul de film Theo van Gogh, care a fost asasinat de un extremist musulman în Amsterdam în urmă cu puțin peste zece ani, are multe în comun cu satiricii de la Charlie Hebdo. Ca și editorii și caricaturiștii francezi, el a fost un provocator, un anarhist moral, un artist al șocului pentru care nu a existat nici un tabu pe care să nu fi vrut să-l distrugă.
Deoarece antisemitismul este marele tabu european postrăzboi, Van Gogh i-a insultat pe evrei cu glume prostești despre camerele de gazare. Deoarece ni s-a spus să “respectăm” Islamul, el l-a ridiculizat pe Allah și pe profetul său, cam în același mod precum cei de la Charlie Hebdo.
Scopul distrugătorilor de tabuuri este de a vedea cât de mult pot fi întinse limitele libertății de exprimare, legal și social. Până la urmă, în ciuda tuturor declaraţiilor mai degrabă isterice făcute după asasinatul îngrozitor de la Paris, libertatea de exprimare nu este absolută. Majoritatea țărilor europene au legi împotriva discursului instigator la ură, inclusiv în Franța, unde este interzis să negi existența Holocaustului.
Libertatea de exprimare este, de fapt, relativă. Ceea ce poate fi spus de către un artist sau un romancier nu poate fi spus de un judecător sau un politician. Unele vorbe folosite de afro-americani când sunt între ei ar fi dezgustător de insultătoare dacă ar fi spuse de albi. Și tot așa. Regulile simple de politețe ridică bariere sociale împotriva tendinței de a spune orice dorești.
Rolul provocatorilor este de a pune în discuție aceste bariere, fiind în mod intenționat nepoliticoși. Trebuie să existe loc și pentru astfel de inconoclaști, în artă și la periferia jurnalismului, și ei cu siguranță nu trebuie să fie vizați de atacuri violente.
Dar să îi echivalezi pe Theo van Gogh sau Charlie Hebdo cu “democrația” sau “civilizația vestică” pare prea grandios. Unii ar putea foarte bine să pretindă că Al Qaeda în Yemen reprezintă civilizația orientală sau islamică.
Civilizația occidentală este oricum un concept destul de vag. Înseamnă greco-romani, sau creștini, sau chiar iudeo-creștini? Sau înseamnă Iluminismul? Dacă da, care Iluminism? Voltaire? De Sade? Adam Smith? Nu au fost comunismul și nazismul parte a civilizației vestice?
În orice caz, impulsul de a sparge tabuuri este o caracteristică unică pentru Vest. Iar cultura insultei și a provocării este, din anumite puncte de vedere, opusă modului în care funcționează, de fapt, democrația.
Democrația, în Occident sau oriunde altundeva, se bazează pe disponibilitatea de a face compromisuri, de a rezolva conflicte de interese în mod pașnic, în cadrul domniei legii. Ca democrația să funcționeze, cetățenii trebuie să fie pregătiți să dea și să primească. Asta înseamnă de asemenea că într-o societate civilizată suntem de acord să trăim cu diferențe culturale și religioase, fără a insulta în mod deliberat pe cei ale căror valori nu le împărtășim.
Nu este vorba de o colaborare lașă cu răul sau despre renunțarea la libertatea de expresie. Nici nu înseamnă, așa cum ar putea susține unii, o lipsă de principii. Toleranța nu e un semn de slăbiciune. Toleranța reprezintă o reținere în a vedea valorile sociale în termeni absoluți ori de la a împărți lumea în buni și răi. Dar nici măcar toleranța nu este absolută: un lucru pe care nici o societate democratică nu îl poate accepta este folosirea violenței pentru a-ți impune punctele de vedere, fie că sunt religioase, politice sau o combinație dintre cele două.
Putem doar presupune care au fost motivele de ordin psihologic ale celor care i-au ucis pe editorii și artiștii de la Charlie Hebdo sau ale bărbatului care a luat ostateci și a ucis patru oameni la un supermarket evreiesc. Poate că au fost doar niște ratați patetici, care au trecut de la visurile adolescentine despre fete, fotbal și bani câștigați ușor la Războiul Sfânt. Aceasta se pare că a fost situația în cazul mai multor jihadiști europeni, inclusiv în cazul ucigașului producătorului Theo van Gogh. Ei nu ar fi primii tineri vulnerabili care adoptă o cauză revoluționară pentru a-și da un sens de putere și apartenență.
Știm mai multe despre motivele politice ale violentelor grupuri revoluționare care recrutează astfel de tineri bărbați și femei pentru a comite asasinatele. Unele susțin că blasfemierea sau ridiculizarea profetului a fost motivul principal pentru care Charlie Hebdo a fost atacat și Theo van Gogh a fost ucis. Mă îndoiesc. Este adevărat că mulți musulmani s-ar putea simți insultați de filmele sau caricaturile blasfematoare. Dar aceste crime ascund mai mult decât sensibilități rănite.
Intimidarea brutală a criticilor prezenți și a celor potențiali este doar unul dintre scopurile acestor grupuri revoluționare. Ceea ce revoluționarii urăsc cel mai mult nu sunt atacurile directe din partea dușmanilor lor, ci compromisul necesar, datul și luatul, negocierile și adaptările care vin o dată cu traiul într-o democrație liberală. Scopul lor cel mai important este de a câștiga mai mulți recruți pentru cauza lor. Dacă sunt islamiști, ei trebuie să încerce să îi forțeze pe musulmanii pașnici, supuși legilor, să înceteze a mai face compromisuri cu societățile seculare în care trăiesc. Au nevoie de mai mulți luptători sfinți.
Cel mai eficient mod de a face asta este de a provoca o puternică reacție antimusulmană prin atacarea unor ținte simbolice, precum Turnurile Gemene din New York, un producător de film cunoscut din Amsterdam sau o controversată revistă satirică din Paris. Cu cât musulmanii sunt mai temuți în Europa, mai respinși și sub asediul unei majorități non-musulmane, cu atât vor fi mai predispuși să susțină extremiștii.
Dacă ajungem la concluzia, după crimele de la Paris, că islamul este în război cu Occidentul, jihadiștii au câștigat o mare bătălie. Dacă acceptăm majoritatea pașnică a musulmanilor ca aliați ai noștri împotriva violenței revoluționare și îi tratăm ca cetățeni egali, democrațiile noastre vor deveni mai puternice.
Ian Buruma este profesor de democrație, drepturile omului și jurnalism la Colegiul Bard și autor al volumului “Anul Zero: o istorie a anului 1945”.
Copyright: Project Syndicate, 2015
www.project-syndicate.org
