„9/11-ul francez“. La scurt timp după masacrul asupra revistei de satiră “Charlie Hebdo“, comparația cu atacul Al Qaeda din 2001 asupra Statelor Unite s-a răspândit în toată Franța. Într-adevăr, atacul din 7 ianuarie a fost cel mai sângeros pe care l-a cunoscut Franța de la sfârșitul războiului algerian din 1962. Dar cât de corectă este comparația?
La prima vedere, comparația pare artificială și exagerată. Doisprezece persoane au murit în Paris, în timp ce aproape 3.000 au fost ucise în atacurile de la New York și Washington DC. Atacatorii au folosit mitraliere Kalashnikov, nu avioane deturnate. Și, spre deosebire de atacatorii din 11 septembrie, erau cetățeni ai țării pe care au atacat-o. De aceea, atacul din 2015 de la Paris pare a fi mai degrabă o combinație dintre alte două atacuri: explozia unei bombe la metroul londonez din 2005 (teroriștii aveau toți cetățenie engleză) și complotul executat în Mumbai în 2008 (teroriștii au folosit arme de mici dimensiuni și au țintit oamenii în mod individual).
Totuşi, în ciuda diferențelor majore, atacurile din Paris și din New York au în comun acelaşi miez. Ambele orașe întrupează un vis universal similar. Ambele reprezintă metafore pentru lumină și libertate. Ambele aparțin întregii lumi, nu doar țărilor respective.
Mai mult, în ambele cazuri, ţintele alese de teroriști au avut o simbolistică ridicată. În New York, Turnurile Gemene întruchipau ambiție şi acumularea capitalistă. În Paris, „Charlie Hebdo“ a dat formă spiritului libertăţii democratice: abilitatea de a scrie, desena și a publica orice – chiar și provocări extreme (și uneori vulgare). Există un sentiment puternic în Paris, așa cum a fost și în New York, că adevărata țintă a fost civilizația occidentală în sine.
Ca majoritatea francezilor, spun, cu dezgust pentru atac și empatie pentru victime, „Je suis Charlie“ – o expresie care amintește de declarația ziarului Le Monde, imediat după evenimentul 9/11: „Nous sommes tous Américains“.
Dar trebuie să recunosc că nu am simţit mereu aşa. În 2005, am avut rețineri cu privire la decizia ziarului danez Jyllands-Posten de a publica o serie de caricaturi cu profetul Mahomed – și despre opţiunea Charlie Hebdo de a le reproduce în anul următor. La acel moment, am simțit că este o provocare periculoasă și inutilă, o iresponsabilitate politică. Nimeni nu se joacă cu chibriturile lângă o conductă de gaz sau un pachet de dinamită.
Probabil că epoca noastră este mult mai religioasă decât a fost secolul al XVIII-lea. Să îl invoci pe Voltaire este una, m-am gândit la acel moment, dar să acționezi responsabil presupune să te abții de la a insulta ce este cel mai sacru lucru pentru alții, f ie că este Hristos, Mahomed sau Holocaustul.
Astăzi, având în vedere natura atacului, las acele reţineri în urmă, deși rezist tentației de a sacraliza amintirea victimelor, așa cum fac mulți dintre francezi. În Franța, laicitatea, tradusă în mod greşit în engleză ca secularism, este echivalentul unei religii – religia republicii. Pentru caricaturiștii de la „Charlie Hebdo“, religia era doar o altă ideologie și au țintit către toate cele trei credinţe monoteiste importante (deși, probabil, cu un accent mai mare pe Islam, probabil datorită mult mai vizibilei sale laturi fundamentaliste).
O atmosferă de unitate națională predomină în Franța, așa cum s-a întâmplat și în America imediat după 9/11. Și așa trebuie să fie, pentru că unitatea este crucială pentru combaterea teroriștilor, a căror prioritate este să creeze diviziuni, să provoace confruntări și să-i marginalizeze pe moderați. Într-adevăr, chiar și Marine Le Pen, liderul Frontului Național de extremă dreapta, a avertizat iniţial împotriva pericolelor unei reacţii anti-musulmane, declarând că în niciun caz câțiva tineri rătăciţi nu sunt reprezentativi pentru majoritatea musulmanilor francezi.
Dar cât timp va dăinui unitatea națională? Cicatricele colonialismului sunt mai proaspete în Franța decât oriunde în Europa; țara are cea mai mare minoritate musulmană din Europa și cu moderaţii aparent slabi şi dezbinaţi, extrema de dreapta este pe culmi în sondajele de opinie.
Aceste ingrediente pot constitui rețeta pentru un dezastru. Deja, Le Pen pare că revine la forma inițială. „Unitatea națională este o manevră politică patetică“, s-a plâns ea, după ce nu a fost invitată la un miting ce a avut loc a doua zi după atac. Dar, dacă liderii de dreapta sunt la cârmă, atacul din 7 ianuarie ar putea încuraja un sentiment reînnoit al scopului colectiv și al renașterii politice.
Noi, francezii, trebuie să abordăm atacul terorist așa cum au făcut-o și americanii după 9/11: ferm și clar, dar şi cu responsabilitate. Asta înseamnă, înainte de toate, că trebuie să evităm să devenim ca America în 2003, când președintele George W. Bush a extins „războiul global împotriva terorii“ în Irak. Sarcina Franței acum este de a susține valorile care au transformat-o într-o țintă.
Dominique Moisi, profesor la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po), este consilier senior la Institutul Francez de Relații Internaționale (IFRI) și profesor invitat la Kings College din Londra.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
