Paradoxal, dar când alegerile prezidențiale din România au fost câștigate de un candidat la un scor covârșitor sau pe un val consistent de entuziasm, alegătorii au avut de pierdut în următorii ani. Acest paradox s-a instaurat încă de la primul scrutin de după 1989.
Ion Iliescu a obținut în 1990 președinția cu un rezultat categoric, 85,07% din voturi, pentru a deveni foarte curând al treilea cel mai sinistru conducător de stat comunist pe care l-a avut România în secolul al XX-lea. Pe fondul acestei victorii electorale zdrobitoare, au urmat zdrobirea manifestațiilor din Piața Universității, cu ajutorul minerilor, și apariția primilor muguri ai devalizării statului, un proces care, iată, continuă și acum.
În 1992, același Ion Iliescu a obținut 61,43% din opțiunile electoratului, ceea ce a întărit un regim politic în care expresii precum “generație de sacrificiu”, “marea privatizare” sau “cuponiadă” mascau, de fapt, furtul tot mai răspândit din activele statului.
Patru ani mai târziu, diferența de voturi dintre acum câștigătorul Emil Constantinescu și perdantul Ion Iliescu a fost mică – doar 9 procente, dar diferența de entuziasm a fost colosală. O bucurie generalizată a cuprins acea parte de țară care dorea democrație adevărată și capitalism real. Un coleg care la vremea respectivă era proaspăt student și-a amintit recent că s-a îmbătat atât de rău în noaptea post-alegeri, de fericire că devenise Emil Constantinescu președinte, încât era să fie călcat de metrou.
Ce a urmat e deja istorie, una tristă. Dosarul Țigareta, scandalurile nesfârșite între partidele ce formau Convenția Democrată din România (CDR), schimbări pe bandă rulantă de premieri, o nouă mineriadă și, apogeul, declarația prin care Emil Constantinescu susținea că a fost învins de Securitate. Un mandat care a dus aproape la dispariția unui partid istoric, PNȚ-CD, și la finala de coșmar din anul 2000, dintre Ion Iliescu și Vadim Tudor.
Un moment care a speriat România, nevoită, ba, aș spune, obligată, să-l aleagă din nou pe Ion Iliescu ca președinte. 66,83% din alegători, mulți dintre ei care jubilaseră patru ani mai devreme că liderul comunist pierduse funcția de șef al statului, au pus ștampila în acel an pe numele său.
O ștampilă care a inaugurat unul dintre cele mai corupte mandate politice din România (condamnările și anchetele din ultimii ani confirmă acum acest lucru). Presa a fost pusă cu botul pe labe de Guvernul Adrian Năstase prin șantaj economic și atunci a intrat în declinul deontologic care, deocamdată, pare ireversibil. Atunci s-au vândut mari companii de stat pe sume derizorii, dar pe șpăgi colosale, atunci au dispărut întreprinderi cu potențial, precum RAFO.
Din acest punct de vedere, entuziasmul cu care a fost întâmpinată înfrângerea electorală a lui Adrian Năstase de către Traian Băsescu, în 2004, a fost justificată. Dar tocmai acest val de entuziasm cred că i-a făcut rău noului președinte, care în primii ani la Cotroceni nu a făcut altceva decât să provoace scandal după scandal în lumea politică românească.
Cu sentimentul că este susținut necondiționat de români, Traian Băsescu s-a întors împotriva partenerilor cu care câștigase alegerile, ceea ce a dus la o repetare, aproape la indigo, a istoriei CDR, cu certuri nesfârșite între conducătorul statului și premierul Călin Popescu Tăriceanu. Consecințele financiare au fost amânate doar de o înșelătoare creștere economică a țării.
Sărind peste scrutinul din 2009, câștigat, la limită și fără o susținere populară totuși extraordinară, tot de Traian Băsescu, ajungem și la momentul 2014, pe care-l vizam încă de la început.
Faptul că Victor Ponta a pierdut alegerile prezidențiale și la o diferență atât de mare este, o spun deschis și categoric, un lucru bun. Liderul PSD era mult prea avid de putere pentru a spera că, o dată aflat în fruntea statului, ne-ar fi așteptat ceva bun. Ponta era prea rupt de realitățile economice românești, prea dispus să închidă ochii la furturile din trecut și mai ales să susțină alte viitoare jefuiri ale statului. Actualul încă premier se obișnuise prea mult să mintă, chiar și pe subiecte ușor de verificat public, justificând percepția că va fi un conducător de stat potențial periculos.
Dar, privind, iată, în istoria recentă, entuziasmul declanșat de alegerea lui Klaus Iohannis, de înțeles în primele momente de după ziua votului, pare deja că se dezvoltă periculos.
Fostul primar al Sibiului s-a metamorfozat peste noapte dintr-un personaj cu probleme de incompatibilitate într-un erou al unei noi Românii, dintr-un politician care are în spate colegi controversați într-o vedetă de tabloid, dintr-un scriitor totuși obscur în cel mai bine vândut autor. Poate că e firească această transformare, dar la fel de firesc este și riscul ca acest om, flatat de uriașa susținere ce i se arată, înconjurat fiind de tot mai multe personaje oportuniste care-l laudă, să comită greșelile predecesorilor săi și să transforme, încă o dată, un mandat plin de speranță într-o deziluzie.
Poate că e prea devreme pentru astfel de concluzii, sunt de acord. Dar nu e niciodată prea devreme pentru precauție din partea noastră. Sunt de părere că trebuie să devenim suficient de maturi, ca societate, pentru a începe să acționăm rațional în relația cu politicienii care ne conduc.
Dacă Klaus Iohannis vrea să facă o altfel de politică în România, poate că e timpul ca și noi să fim altfel de cetățeni, mai reținuți în reacții emoționale și mai activi în a-i sancționa chiar și pe cei pe care îi susținem. Sau mai ales pe ei.
