Harry Brauner (1908-1988) a fost folclorist, etnomuzicolog și compozitor. Din 1929 a participat, alături de Constantin Brăiloiu, la campaniile monografice coordonate de Dimitrie Gusti. În calitate de colaborator al Arhivei de Folclor a Societății Compozitorilor România (1928-1939), culege peste 5000 de melodii populare. După război a contribuit la întemeierea Institutului de Folclor. Condamnat politic în procesul Pătrășcanu, a fost întemnițat timp de 12 ani. Înainte de pensionare a lucrat la Institutul de Etnografie și Folclor din București.
Lena Constante (1908-2005), partenere de viață a lui Harry Brauner, artist plastic, participantă la monografiile sociologice cu începere din 1929. A avut contribuții la cunoașterea artei icoanelor pe sticlă. A fost și ea condamnată politic în procesul Pătrășcanu.
*
Cu toate că nu au fost sociologi, Harry Brauner și Lena Constante nu pot lipsi din nicio încercare de a schița istoria Școlii Sociologice de la București. Regulile istoriei orale interzic interviul cu asistență. În cazul lor, însă, nu putea fi vorba de impunerea nici unei reguli: oricum, nu ar fi respectat-o.
Prima mea vizită în locuința aflată într-un bloc din Drumul Taberei a fost una de pură curtoazie, la care nu am folosit magnetofonul. Doamna Constante a povestit despre închisoarea de la Miercurea-Ciuc, în timp ce Harry Brauner se plimba prin cameră, studiindu-mă aproape ostentativ. Cea de-a doua vizită s-a derulat cu totul altfel. M-am așezat lângă patul lui Harry Brauner și am conversat liniștit. Doamna Constante a apărut la chemarea soțului ei și n-a mai fost nevoie să pun întrebări…
Zoltán Rostás: Sunteți bucureștean, nu?
Harry Brauner: Nu.
Dar, în orice caz, urban.
Da.
Care a fost imboldul spre a face folclor?
Vrei să spun care a fost imboldul meu spre a face folclor? E foarte complicat să spun eu, dar în aceeași vreme e foarte simplu. E mai mult decât foarte simplu. Nu știu dacă ți-am arătat vreodată caietele mamei mele? Trebuie neapărat să le vezi. A fost foarte legată de muzică. Dar ăsta nu-i un răspuns la întrebare. Eu am avut o doică. Am fost frate gemene, cu Norbert. Norbert a luat alt drum, a luat drumul veșniciei, devreme de tot. Am și glumit cu asta, că am fost băgat la un proces, și acolo l-am plagiat pe Mark Twain. Le-am explicat anchetatorilor care mă pregăteau pentru proces că eu am un argument extraordinar, prin care ei nu vor putea să mă condamne. Pentru că de fapt eu am o aluniță pe gât, și alunița asta n-o avea Harry, o avea Norbert. Și eu la proces o să dovedesc că nu pot fi condamnat, pentru că eu nu sunt eu, sunt frate-meu gemene. Am fost amenințat că voi fi pus la punct pentru aceste argumente ale mele, cu argumente contondente.
Prin urmare, eu am avut o doică. Pentru că mama nu avea lapte pentru noi. Și doica mea era țigancă. Și se pare că, e o veche constatare că laptele care l-ai supt nu se face apă. Și atunci îmi explic eu, născut la Piatra Neamț, îmi explic în felul ăsta faptul că am avut o aplecare specială pentru folclor.
Cum vă aduceți aminte Dumneavoastră de nașterea acestei noi metode de a vedea folclorul, a noii optici asupra folclorului ?
Adevărul e în oamenii cu care am avut de-a face, fără îndoială. În orice caz, cred că ce trebuie spus neapărat și ce am avut eu ca un lucru absolut sigur, incontestabil este faptul că pentru noi nu a contat niciodată criteriul estetic, decât pe al doilea plan. Și asta cred că este cel mai de seamă și cel mai important lucru. În felul ăsta pe mine m-a surprins extraordinar o misivă de-a lui Gusti, căruia mărturisindu-i printr-un procedeu cu totul special cum am ajuns la diferite, să spun așa, descoperiri folclorice, și la diferite sisteme pe care le-am utilizat eu, și i-am spus lui Gusti că am descoperit doina. Era la Drăguș. Și la Drăguș, Gusti, foarte minunat, m-a întrebat dacă „e frumoasă”? Ce e frumoasă? Și am rămas foarte impresionat că el a putut să mă întrebe pe mine dacă e frumos sau nu un lucru care avea cu totul altă valoare. Dar, ai citit despre sistemele pe care le-am utilizat pentru a-i face pe oameni să-mi cânte, a-i face pe oameni să-mi spuie anumite lucruri, care le aveau ei în memorie, dar despre care nici ei nu știau? La Drăguș s-a întâmplat asta. Mă întâlneam cu ei, și melodia pe care vroiam să văd dacă mai există, le-o fluieram. Le-o fluieram, și le spuneam, ia uitați-vă ce mi-a cântat mie un om bătrân de aicea. Voi cunoașteți melodia asta? Eu nu știu cine-i ăla, care a cântat-o. O, bată-te să te bată, domnule, păi asta a cântat-o cutare. Și în felul ăsta îi înșelam, și obțineam rezultatul pe care îl căutam, și care era un rezultat sociologic.
Pentru asta Dumneavoastră trebuia să cunoașteți mii de melodii.
Nu era vorba de mii de melodii, era vorba de câteva melodii tip sau arhetipuri, cum ai vrea să le numești, care circulau, care existau. Din punctul ăsta de vedere Drăgușul era tocmai foarte bun, pentru că toate aceste – dacă vrei să le numești – arhetipuri erau repetabile, nu era vorba despre multe melodii, era vorba despre un anumit număr de melodii. Și am utilizat diferite mijloace din astea, știu și eu… necinstite? [râde] Nu cred că erau neapărat necinstite, sigur că nu. Melodiile nu se creează.
Textele se creează, probabil.
Textele, fără îndoială. Fără îndoială aceste texte, care sunt foarte jucăușe, și care corespund anumitor necesități politice. Și asta-i foarte important. E foarte important, cum și astăzi vezi când se adună oameni din toate părțile și acești oameni cântă, ca să zic așa, condeierii, așa-numiții condeieri, schimbă textele, nu schimbă muzica.
Și asta se cheamă „folclor nou“.
Da. Așa-numitul folclor nou.
Dacă nu ați fi fost închis, în anii ’50, poate ar fi trebuit să faceți folclor nou.
E destul de amuzant să-mi aduc aminte, eu eram dușman al poporului în momentul când eram unde eram, și apăreau o mulțime de publicații în care bineînțeles că numele meu nu putea să apară, eu fiind „în păstrare socialistă“. Și apăreau textele mele, texte tale quale, așa cum erau, fără să puie numele. Ceva de… de nebunie, așa consider eu. Era o carte la care am colaborat, de… acuma îmi scapă numele… Pentru pace, așa-zis. Și în cartea aia aveam o mulțime de lucruri, de pildă acolo au apărut prima dată lucrurile care după aceea au fost prezentate de alții, cum spuneai matale înainte. În cartea asta… Pentru pace se numea, aveam eu niște lucruri pe care le-am cules, și pe care pentru prima dată le-am publicat eu, și pentru asta am fost supărat, am fost cu adevărat supărat, că nu se pomenea despre mine. „Hitler, Hitler mare câine“, sau „Hitler n-aibă parte / de lumânare la moarte“, niște texte foarte…
Din timpul războiului?
Da, și era un act de mare curaj, cred eu. Oamenii erau probabil mai mult inconștienți, decât de curaj, că aveam aceste texte, și le-am cules, erau ale soldaților. Și le-am cules și de la muncitori, de la fabrica Gabel, și pe urmă am văzut că s-au lăfăit în ele, ca să zic așa. Foarte bine. Găsesc că este foarte justă expresia. Foarte mulți care erau stăpânii, dar nu era frumos asta, zic eu. Chiar și atuncea, m-a supărat.
După ce ați ieșit din închisoare, v-ați reîncadrat acolo, la Folclor?
După ce am ieșit, m-am reîncadrat la Folclor, în chip de șef al laboratorului de etnomuzicologie.
La Drăguș și în celelalte campanii, unde ați fost împreună în jurul lui Brăiloiu vă împărțeați sarcinile?
Păi, era normal ca el să fi făcut numai literatură, pentru că nu avea nici o contingență cu muzica în momentul acela. S-a ocupat cu folclorul literar. După aceea și-a lărgit, ca să zic așa, domeniul, pentru că așa au mers lucrurile.
Vă aduceți aminte de Ștefania Cristescu, pe urmă Golopenția?
Îmi aduc foarte bine aminte, bineînțeles. Ea se ocupa de descântece. Nu știu dacă ți-a povestit Lena de capitolul ăsta. Cum s-a făcut că m-a captat, ca să zic așa. Foarte interesant. A cunoscut ea o vrăjitoare și care vrăjitoare i-a făcut, i-a cerut un obiect de-al meu și a făcut magie, care magie a rezistat tuturor timpurilor. Chiar atuncea când n-a mai vrut să rămâie magia, magia a rămas. Și ea era absolut convinsă de treaba asta.
Asta unde a fost, la Runcu?
Parcă la Runcu.
La Drăguș nu putea să fie.
Se putea, se putea.
A fost la Drăguș Lena Constante?
Da. La Drăguș a fost Lena.
Și când v-ați căsătorit?
Păi, ne-am căsătorit mai încolo [râde]. Ne-am căsătorit mult mai târziu, când eram eu în domiciliu obligatoriu. Atuncea am avut niște întâmplări foarte… Am fost în domiciliu obligatoriu după ce am ieșit din închisoare, bineînțeles, și am fost trimis într-un sat care se numea Viișoara atuncea. Care astăzi nu mai figurează pe hartă, dar care atunci era o realitate. Nu mai este pe hartă, pentru că nu mai există. Nu mai există. Satul ăsta nu există domnule, auzi, mă întrebi cum nu mai există! Nu mai există, pentru că s-au întins IAS-urile. Era în Ialomița.
Ați fost chiar atât de periculos Dumneavoastră, că după ce ați ieșit din închisoare v-au mai dat și domiciliu obligatoriu?
Da, se pare că am fost foarte periculos. Mult mai periculos, decât îmi închipuiam. Dar, în același timp am fost un bun exemplu pentru toți ceilalți, nu crezi?
În ce sens?
A, n-ai înțeles ce vreau să spun. Am fost un bun exemplu pentru intelectuali, pentru artiști, pentru toți cei care puteau să vadă un exemplu de ce poate să i se întâmple unui om care n-a făcut nimic.
Putea să se întâmple chiar și ceva mai rău.
Putea să se întâmple, da, putea să se întâmple de multe ori. Eram în închisoare, și aveam un om, nu știu ce era, un om care avea acces să intre la deținuți. Eu eram destul de naiv, și ăla intra la mine, și așa-zis mă bărbierea. Îmi punea în cap un ștergar, și stătea cu briciul la beregata mea, și-mi spunea: deci eu acuma pot să-ți tai beregata. Nu pot să-ți spun ce sentimente mă copleșeau de bestia asta care intra, și de câte ori trebuia să mă bărbierească, ceea ce ar fi însemnat o plăcere, era mai mult decât un coșmar. Mie mi se părea că ținea o eternitate, o veșnicie, dar era de o bestialitate extraordinară, și era utilizat de administrație. Și eu în naivitatea mea credeam că s-a terminat tot… Deci, el era omul administrației, utilizat de administrație, și în sensul ăsta își făcea meseria foarte bine. Eu am fost într-un regim, la Zarcă, cum se numea. Acolo, unde l-am cunoscut și pe Nichifor Crainic.
[Intră Lena Constante]
Harry Brauner: Scumpă doamnă, Dumneavoastră credeți – mă-ntreba dumnealui – Dumneavoastră credeți în descântece și în magie?
Lena Constante: Da.
H.B.: Ce vă face să credeți?
L.C.: I-ai povestit?
H.B.: I-am povestit, dar tu să-i povestești asta. M-a întrebat dacă am cunoscut-o pe Ștefania Cristescu-Golopenția.
L.C.: Am stat la Paris cu ea la cămin. A avut o bursă, și am avut și eu o bursă dată de Gusti. Și am locuit amândouă în același cămin. Erau burse foarte mici, dar eu aveam o mătușă care mă mai ajuta. Și ea săraca, serveam masa împreună, stătea acolo la masă, ca să poată să-și acopere diferența de cămin.
H.B.: Dumneavoastră când ați utilizat…
L.C.: Vrei să mă prinzi! [râde]
H.B.: Când ați utilizat aceste mijloace nepermise de a mă face fericit?
L.C.: Cu vrăjitoarea?
H.B.: Da.
L.C.: Nu mai știu în ce an era.
H.B.: În ’30.
L.C.: În ’30? Că eu le încurc. Ne cunoscusem în 1929, când el era la Drăguș. Eu eram elevă la Belle Arte și grație unei oarecari protecții, am stat vara la căminul de la Sâmbăta, căminul Casei Școalelor. Și din când în când ne duceam în excursie, făceam trei kilometri la Drăguș, mai cu seamă dumineca, când ei făceau șezători. Și ne invitau și la masă. Și eu îi cunoșteam pe toți monografiștii, că sora mea Zizi Constante, Elisabeta, fusese eleva lui Gusti. Și într-o zi la prânz, întâmplarea a făcut că m-am așezat lângă Harry, era cel mai tânăr în monografie. Și eu am fost pe urmă cea mai tânără, mai mică decât el, în anul al doilea. Și s-a ținut de tot felul de… Eu eram foarte bățoasă și el căuta să facă să se râdă de mine, lucruri destul de stupide. [râde] Lua câte o bucățică de pâine și m-atingea de braț, și pe urmă o mânca cu deliciu. Pe mine mă enerva! Nu știam cum să lupt, să i-o tai… Tot felul de prostii din astea.
Și în al doilea an ocupându-se Mac Constantinescu de secția plastică, și noi ne cunoșteam foarte bine, eram la Belle Arte, ne cunoșteam… cu Criterionul, cu duminicile petrecute la ei, că avea cu Floria Capsali o casă, și știți că acolo se întâlneau criterioniștii și alții. Veneau fetele Bertola și Gabriel Negri, un grup mare. Și atunci el m-a cooptat în secția lui, să fac cópii, fișe. Și deci, plecând seara din Gara de Nord într-un vagon de clasa a III-a pus la dispoziția noastră, că nu eram prea eleganți, și încetul cu încetul toată lumea doarme, în afară de Harry și de mine. Noi eram copii de macedoneni, crescuți foarte strâns, n-am avut voie, n-am avut prieteni, pentru mine era mare aventură monografia, atâția băieți, atâtea fete, libertate. Și ne-am apucat să ne jucăm leapșa. Mă pocnea… cu toată puterea. [râde] Ți-aduci aminte, Harry? Parcă era și Brăiloiu, dar el adormise într-un colț.
Și ajungem la monografie, și văd eu în prima zi, a doua, a treia, că Harry are un succes la fete, fantastic. După masa de seară toată lumea stătea jos, cerc în jurul lui, începea să cânte cântece din toate regiunile, avea o memorie extraordinară, glume. Mie nu mi-a plăcut. Și după câteva zile… dar noi totuși eram cei mai tineri, și eram din două echipe artistice. Eu eram cu arta plastică și ne mai potriveam, seara ne întâlneam cu Mac, cu Brăiloiu, eram mai apropiați. Și eu locuiam la o femeie foarte cumsecade. Și într-o zi aflu eu că mama ei e vrăjitoarea satului. Și i-am spus, când vine mama ta, să mă chemi. Și a venit o bătrânică și i-am spus, uite, mie-mi place foarte mult un băiat din ăștia, colegii mei studenți. Cum să fac eu ca să se lege și el de mine? Că el e înconjurat de toate fetele astea. Erau frumușele, drăguțe, în fine. Și ea zice, fură-i ceva, adu ceva de la el, și-ți fac eu farmece, de gata, se lipește pe viață. Și îi cer o cravată. Aveam o bluză bleu și zic, dacă vrei să-mi împrumuți o cravată… se purta atuncea, făceam pe băiețoaiele. Și-mi dă cravata, și vine femeia, se așază acolo, în odaie, pe jos, aduce o carafă de sticlă, cu apă, sfințită sau nu, asta nu știu, punea niște foi de busuioc, fire de busuioc, leagă cravata împrejur, și timp de un ceas mă ține acolo în fața ei și boscorodește. Eu nu înțelegeam ce spune, mormăia și mormăia, iarăși Harry, iarăși Lena… Pentru mine era o glumă. Dar uite că n-a fost glumă. Așa că cred în descântec! Sunt atâția ani de atunci, nu? Cinzeci și cinci! [râde] Numai la asta nu m-aș fi gândit. Așa a fost. Dar, știți, el a avut foarte multe flirturi de toate felurile, dar eu eram prietena lui de suflet. Îi făceam toate comisioanele…[…]
*
Întregul interviu cu Harry Brauner și Lena Constante îl puteți citi pe site-ul Cooperativei Gusti.
