Ca să parafrazăm o expresie anglo-saxonă ușor ipocrită și auto-ironică, nu vrem să spunem că l-am avertizat pe președintele Iohannis, dar l-am avertizat: politica neconflictuală, consensuală, dorită și promovată de președinte nu funcționează. Într-o singură săptămână, viziunea și bunăvoința prezidențiale au fost călcate în picioare și batjocorite de două ori. Președintele trebuie să dea dovadă de tărie pentru că „lupii” din interior și din afară privesc cu atenție și acum nu e deloc momentul pentru un președinte slab.
Victor Ponta este un personaj meschin, onctuos și feroce. Măcar atâta lucru a reieșit clar din mandatul său de premier, una din cele mai triste pagini din istoria Guvernului României. Cum a dovedit în repetate rânduri că este dispus să folosească fără scrupule instituțiile statului în interes personal – vezi ordonanța „Plagiatul” – este irațional, prin urmare, să îi acorzi prezumția de bună-credință în orice circumstanță instituțională, cu toată atitudinea sa lingușitoare și conciliantă din ultima vreme. Dacă e ceva ce trebuie să trezească schimbarea de atitudine a lui Ponta pe lângă silă, este un sentiment puternic de alarmă. PSD nu s-a transformat peste noapte după alegerile prezidențiale într-un partid dornic să participe la modernizarea României. Nu este un alt partid diferit de fostul partid comunist nereformat, profund corupt și cu puternice înclinații spre Moscova care a fost dintotdeauna. Singura colaborare cu acest partid și cu liderul său nu poate fi alta decât una reținută, bazată strict pe lege și pe neîncredere reciprocă sănătoasă. E mai economic să presupui că PSD este o „mașinărie politică diabolică” și să o tratezi în consecință decât să îi acorzi credit.
La fel stau lucrurile și cu Parlamentul. Departe de noi ideea de a pune la îndoială instituția dezbaterii naționale dar un Parlament nu poate fi mai bun decât partidele care îl formează și, mai ales, decât liderii acestor partide. Altfel spus, atunci când Senatul votează să permită urmărirea penală pentru Ion Ariton într-un caz spectaculos dar relativ marginal cum este gala Bute și să respingă urmărirea penală într-un caz cu mult mai grav, care are legătură cu economia națională, cu infrastructura industriei gazului și cu foștii securiști ajunși miliardari ca Ioan Niculae, atunci membrii Senatului se comportă ca o adunătură de borfași care servesc interesele unei mafii asociate cu fosta Securitate, nu ca reprezentanți ai „Camerei Superioare a Legislativului” României. Cei care subminează autoritatea și legitimitatea Parlamentului sunt parlamentarii înșiși, nu jurnaliștii care scot în evidență mizeria în care a fost coborât „organul reprezentativ suprem al poporului român”, cum scrie în Constituție. Când Președintele încuviințează urmărirea penală a lui Adriean Videanu iar Parlamentul refuză urmărirea penală a lui Vosganian în aceeași cauză, atunci este limpede că nimic bun nu se poate aștepta de la acest Parlament și de la majoritățile de conjunctură care se pot forma în jurul unor interese private. Votul din Senat este dovada limpede că există grupuri transpartinice dispuse să utilizeze autoritatea Parlamentului pentru a servi interese personale sau de grup în cel mai pur stil mafiot. Cu alte cuvinte, nici Parlamentul nu poate fi creditat, din principiu, cu bună credință.
„Consensul cu rezultate palpabile” invocat de președinte în discursul de învestitură, precum și invitația la parteneriat adresată Parlamentului sunt, așadar, prost plasate. E puțin suprarealist să facem această pledoarie destinată primului lider de stat român protestant, dar poate că e cazul să reamintim că noțiunea modernă de stat de drept are la bază ideea fundamentală că nici o instituție a statului nu este binevoitoare din principiu și că presupoziția tactică trebuie să fie, conform „briciului lui Occam” ,că instituțiile statului sunt mai degrabă corupte și abuzive. Comportamentul prezidențial trebuie să fie în consecință. Cu cât va abandona mai repede Klaus Iohannis ideea că „ Puterile statului, deși separate, sunt de fapt chemate să lucreze împreună în serviciul cetățenilor. Progresul unei națiuni nu se poate naște din conflict permanent între cei chemați să o reprezinte, ci din efortul lor comun”, cu atât va își va intra mai repede în atribuțiuni. Cum am mai spus, sarcina președintelui nu este să facă pace și consens ci să asigure echilibrul și funcționarea instituțiilor. Funcția îi cere, așadar, ca atunci când este vorba de interes național să fie conflictual, nu consensual.
Avertizam recent că a duce o politică a consensului înseamnă în esență să dai fiecăruia ce vrea. În discursul său din Parlament Iohannis a încercat să le dea parlamentarilor ceea ce au vrut în momentul în care a pledat împotriva populismului, pe care l-a ilustrat aproape explicit cu referendumul din 2009 convocat de Traian Băsescu privind parlamentul uninominal și 300 de parlamentari. Era o asigurare că n-o să meargă pe acest drum. La schimb, Iohannis le cerea partidelor o politică „antielectoralistă”, adică să evite să valideze abuzuri precum Ordonanța Traseismului și să adopte un sistem electoral mai reprezentativ și mai democratic. Ambele cereri au fost aruncate la gunoi de majoritatea PSD, cu consimțământul altora, care au adoptat tacit ordonanța și au menținut, cu argumente „la mișto” furnizate de Liviu Dragnea, prevederile privind alegerea primarilor într-un tur de scrutin (cu foarte mari șanse de a le menține și în cazul președinților de Consilii Județene). Ieri, Iohannis a suferit o a doua înfrângere cu votul strigător în cazul Vosganian care a sfidat apelul său direct adresat Legislativului. Votul în cazul Vosganian ar cam trebui să destrame viziunea președintelui despre „un Parlament ferm în materie de integritate, corect în raport cu cererile justiției, responsabil în actul de legiferare”.
Președintele a suferit primele înfrângeri majore în relația sa cu partidele (în primul rând cu PSD, dar și cu celelalte), iar consensualismul a eșuat deja. Ceea ce nu își permite președintele este să pară slab și manipulabil, mai ales în acest context intern și extern extrem de volatil.
