Nepoată de frate a lui Alexandru Odobescu şi cumnată a lui Octavian Goga (căsătorită cu fratele său, Eugen), înrudită practic cu orice însemna aristocraţie românească la 1900 şi contemporană cu un întreg secol, Elisabeta Odobescu-Goga este unul din cele mai fascinante personaje dintre multele cu care sociologul Zoltán Rostás s-a întâlnit în peregrinajul lui optzecist de reînviere a Bucureştiului de altădată, scrie Iulia Popovici, într-o recenzie a volumului Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti (Polirom, 2002), despre interlocutoarea sociologlui în interviul din care publicăm aici câteva fragmente.
*
Elisabeta Odobescu-Goga: Dacă mă pui să ţin un discurs, să ştii că nu sunt capabilă!
Zoltán Rostás: Nu, doamne fereşte, asta nu! Ceea ce aţi spus despre câţi locuitori erau la Bucureşti…
500 de mii de locuitori erau atunci în Bucureşti, înainte de primul război. Viaţa era foarte uşoară pentru toată lumea. Numai cei care într-adevăr…sau beţivi sau leneşi sau aşa, trăiau aşa, mai în mizerie. Dar restul lumii, oricine putea să-şi facă o… cum să vă spui…
O existenţă.
O existenţă destul de bună. De exemplu, casele mai bune, aşa, unde servitorimea era aşa, de exemplu, la noi, fiecare cap de servitor avea o jumătate de kilogram de carne pe zi, o pâine de un kilogram pe zi, condimente şi tot ce rămânea de la masă de la stăpâni. Fiindcă totdeauna rămânea, şi era totdeauna aşa, că dacă-ţi veneau 2-3 persoane la ora mesei, puteai să le ţii la masă foarte uşor, că era mâncare.
Şi oamenii se vizitau probabil?
A, da, nu numai că se vizitau, dar erau case care aveau o zi de primire. De exemplu, generalul Manu avea zi de primire marţi. Doamna Petre Carp avea zi de primire vineri. Diferite persoane aveau zi de primire. Spunea sora mea că era la generalul Manu, şi se serveau ceşti de ceai. Şi s-au servit 80 de ceşti de ceai în ziua aceea.
Nu trebuia să se anunţe nimeni atunci, în ziua aceea?
Nu, nu, nu. Se ştia, era totul preparat, erau diferite, aşa, pesmeţi, prăjituri, sanvişuri, ceai, bineînţeles, şi, cred, câteodată era porto sau marasquin pentru domni, dacă voiau. Pe urmă era enorm de multă servitorime. Era totdeauna un fecior, şi câteodată încă doi sau teri pe lângă. Era o cameristă, erau fete în casă, era bucătar sau bucătăreasă. În general, foarte des bucătari ţigani, care erau foarte buni bucătari. Rândaşi. Rândaşul era omul care mergea cu bucătăreasa la piaţă, care îi ducea greutăţile. Fiindcă, [către fiica ei] nu ai carnetul ăla aşa, de la bunică-mea în care erau socotelile zilnice? Vezi dacă-i aici la vedere. Ca să vedeţi zilnic ce costa masa. Carnea era 60 de bani kg., muşchiul era 1 leu 20, zahărul 1 leu 20 kg., untul mi se pare că la fel, kg. Pentru 1 leu aveai 20 de ouă, pentru 1 leu [râde] la grădinărie aveai 100 de ardei graşi. Un pepene era 25 de bani, dar asta era leu-aur. Leul românesc trecea prima. Pentru 100 de lei româneşti aveai 105 franci elveţieni. În general erau mulţi servitori care de fapt nu aveau prea mult de lucru, fiindcă erau mulţi.
De unde proveneau aceşti servitori?
În general din Ardeal, erau transilvăneni care… A, uite, stai să vezi, uite socotelile, şi e şi data. Trebuie să vă spui câţi erau. Erau 10 stăpâni şi 10 servitori. La bunica mea, doamna Cornescu. Ei, şi astea sunt cheltuielile zilnice. Te rog să vezi tot ce se cumpăra.
Carne, pui, mielu’, salată, vin, zarzavaturi, unt – 1 leu 50, cartofi, zahăr…e vorba de bani.
E vorba de bani, toată socoteala e de 22 lei şi 15 bani.
Fantastic! Ce putere avea leul. Mi-a povestit cineva, un bucureştean cu vreo zece ani mai tânăr ca Dumneavoastră, că în copilăria lui dacă avea un leu se simţea atât de bogat…
Era leu de aur. Era ceva extraordinar. Aveam o rudă îndepărtată care stătea în Moldova, o doamnă Balş, născută Florescu, şi venea din când în când la Bucureşti şi stătea la hotel.
Era soţia inginerului Balş?
O, nu, mult mai în vârstă, cred că acum ar fi avut 150 de ani sau aşa ceva [râde], era bătrână atunci când eu eram copil. Şi mama mea mi-a spus: du-te la tante Constance Balş şi o să-ţi dea un pol de aur. Cred că aveam 10 ani sau 11. Pentru mine 1 leu era o avere, dar un pol de aur era ceva extraordinar. Şi ne-am dus la Hotel Splendid parcă îi spunea, care era vizavi de Athénée Palace, colţul ăla care mai târziu s-a dărâmat, dar nu mai era hotel atunci.
Practic în faţa Cinei a fost, am nişte vederi vechi…
Da, acolo a fost, hotel Splendid, a fost dărâmat imediat după război, a fost unul din locurile pe care le-au dărâmat nemţii. Când au plecat. Locuiau acolo. Odăile de la hotelurile astea vechi erau foarte mari. Şi tante Constance Balş era aşa… cât soba. Avea o fustă de moire negru şi un matiné de mătase roz, plin cu dantele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget, şi coafura era aşa. Era aicia un conci, dar nu un conci ascuţit, aşa, ca o plăcintă, dar mare, aşa, şi aici avea colţuri. În fiecare colţ era o bijuterie cu o piatră de altă culoare. Eu eram cu guvernanta mea, englezoaică, am crezut că mor ca să mă împiedic să râd. Şi, în fine, mi-a oferit bomboane de la Capşa şi după aia ne-a dat polul. Şi după ce am stat cât trebuia să stau ca să fiu politicoasă am plecat. Puşcă m-am dus la Alcalay. Alcalay era colţ cu Bulevardul. Calea Victoriei. Unde-i hotel Bulevardul, jos era librăria Alcalay. Unde e poliţia şi unde era legaţia rusească. Era o casă foarte frumoasă. Eu ştiu că acolo… primul meu bal a fost acolo, la legaţia rusească. La Alcalay, afară de cărţi, de toate, şi germane şi franceze, în toate limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bineînţeles, mi-am cumpărat un leagăn. Era aşa o scândură foarte groasă, cât palma mea, cu nişte frânghii mari şi costa suma enormă de 16 lei. Am cumpărat o carte, m-am dus alături la cofetărie, am cumpărat de 1 leu cinci prăjituri şi m-am întors fără pol, dar fericită acasă [râde].
Dar erau banii Dumneavoastră!
Sigur.
De unde provine denumirea de pol?
Napoleon, probabil. Se spunea „un Napoleon de aur”, o monedă de aur care avea chipul lui Napoleon. De acolo vine un pol. 20 de lei.
Şi astăzi se spune, dar eu înţeleg imediat că 25 trebuie să dau, nu 20!
Dar, ce cumpărai pentru un pol. Un costum tailleur de exemplu, de lână, nu din cele mai bune, nici din cele mai mari case, dar un costum tailleur.
Înseamnă că o familie putea să mănânce la restaurant din 20 de lei.
O, splendid. Îmi aduc aminte, când am fost în Elveţia, eram eu şi cu mama şi sora mea, şi am mâncat foarte bine cu 2 franci.
Probabil că şi veniturile erau astfel încât nu trebuia să ai mii de lei.
Nu, nu, să vă spui eu, o familie, nu bogată, putea să trăiască foarte bine, să aibă între 3 şi 5 servitori, să aibă în fiecare zi o mâncare bună, servitorii la fel, vilegiatura nu era o problemă, îmbrăcămintea nu era o problemă. Nu te duceai la case mari, dar te îmbrăcai decent. Învăţătura copiilor nu era o problemă, putea să aibă profesori particulari foarte uşor. Toate lucrurile astea, cum să vă spui, uzuale, nu prezentau probleme.
Cineva mi-a povestit că bucureştenii nu erau aşa cum i-am cunoscut eu în ultimii 15 ani, totdeauna nervoşi, agitaţi, că Bucureştiul a fost un oraş foarte liniştit.
Da, şi să vă spui ce era. Aproape toate casele aveau grădini. Când au ocupat nemţii Bucureştii, în ’16, au spus die Gartenstadt, oraşul grădinilor. Şi era o viaţă patriarhală. De exemplu, la bunica mea în fiecare seară toată familia se întrunea şi stăteam până târziu. De la o anumită vârstă, bineînţeles, nu ca copii. Dar mama mea, mătuşile mele, unchii mei, prietenii familiei, toată lumea. La 10 se servea dulceaţă şi la 11 ceai cu cozonac, totdeauna, în fiecare seară.
Înseamnă că după masa de seară.
După masa de seară. Pe urmă erau foarte multe primiri, baluri, serate, serate muzicale. Pe urmă, doamnele în general din societate se ocupau de binefaceri. Aveau societăţi pentru ajutorul a fel de fel de copii, de familii…
De văduve…
Da, era societatea Ogorul, pe care a înfiinţat-o mama mea, dar se ocupa doamna Ferichidi, care are bustul ei, care era foarte bună şi miloasă şi generoasă. Pentru ajutorarea familiilor sărace. Era Leagănul Sfânta Ecaterina, care există încă, pentru copiii părăsiţi, era Micile Maternităţi, înfiinţate de doamna Greceanu, pentru ca femeile lăuze să aibă o naştere civilizată, cu doctor, cu moaşă, cu stat în spital. Era Scufiţa, care făcea îmbrăcăminte pentru copiii născuţi în închisori.
Eu am auzit de o societate Tibişoiu.
Tibişoiu. Ştiţi ce e? Primul copil care a fost găsit părăsit îl chema Tibişoi, aşa că societatea, era doamna Brăiloiu care era preşedinta societăţii Tibişoiu, tot aşa s-a ocupat de copiii săraci. Era Micile Lucrătoare a doamnei Manu, Smaranda Manu, tot aşa pentru ajutorarea familiilor. Era Furnica, fondată de bunica mea, doamna Cornescu, care dădea de lucru iarna ţărăncilor. Era Albina, fondată de doamna Brătianu, Eliza Brătianu născută Ştirbei, acelaşi lucru, dădea ţărăncilor să lucreze iarna.
Lucru de mână?
Splendide, erau lucruri splendide.
Li se dădea şi modelul?
Nu, era modelul după iile ţărăneşti. Doamna Filipescu la ea la moşie tot aşa, dădea de lucru. Dacă venea cu lucrul murdar, le plătea lucrul, dar ardea lucrul faţă de celelalte.
A doua oară nu mai venea aşa.
A doua oară nu [râde]. De plătit, plătea, dar ardea lucrul, şi asta, se înţelege, le umilea grozav, şi nu mai veneau. Era, cum să vă spui?, de calitatea unui minister, era societatea, Profilaxia Tuberculoşilor, a doamnei Balş, născută Ştirbei. Era ceva nemaipomenită. Avea sanatoriu la Techirghiol, avea aicea tot aşa, preventoriu, la Filaret… Era extraordinar. Pe urmă era Crucea Roşie. Era Principe Mircea a Doamnei Brătianu, a lui Vintilă Brătianu, tot aşa, de mare anvergură. Pe urmă era asta, a femeilor, făcută de Lili Fălcoianu, pentru a ajuta femeile din punct de vedere… de exemplu femeile care nu se pricepeau la diferitele legi, era o avocată care le îndruma, le ajuta etc. Nu mai ţin minte cum îi spunea societăţii. Şi avea sediul pe chei. Şi era societatea doamnei Hurmuzescu, care posta la Gara de Nord o persoană de încredere şi când veneau tinere care puteau să cadă în mâini proaste, le îndruma şi avea un cămin pentru ele, le hospitaliza. Şi după aceea sau le căuta de lucru, sau erau studente care veneau aicea… Fiindcă lucruri groaznice se puteau întâmpla. Erau şi căminele, care în general erau particulare. Erau societăţi de binefacere, care aveau şi azile.
După cum aţi înşirat aceste nume de femei care se ocupau cu binefaceri s-ar părea că aici nu se oglindea politica de partid a bărbaţilor.
Depinde, depinde. De exemplu, era Partidul Conservator, care era la cuţite cu Partidul Liberal. În societate, femeile fiind din aceeaşi rang social, se vedeau, dar poate că nu se vizitau. Se vedeau la alţii, ştiţi? Stăteau de vorbă, etc., dar…
Nu aţi pomenit de doamna Cantacuzino.
Care?
Soţia Nababului.
A, la Grande Catherine. Ea era o femeie foarte serioasă. Să n-o confundaţi cu nora ei, Didina Cantacuzino. Era o femeie… era născută Băleanu, foarte corectă, bună. Ea şi un grup de cucoane, printre care doamna Mandrea, care era nepoata lui Bălcescu, doamna Adina Olănescu, nepoata ei, doamna care a murit într-un accident de drum de fier, era născută Ghica, şi au înfiinţat nişte cursuri pentru fete, după cursurile de la Paris. Unde aveau cei mai buni profesori, nu erai obligat să treci examene, însă erau cursuri ca de liceu, ţinuţi de foarte buni profesori. Era Suchianu ăl bătrân la română, era Sava Ştefănescu la ştiinţele naturale, era Bachelin, francez, la literatura franceză şi Escoufier la limba franceză.
Istorie cine preda?
Profesorul Floru.
Iorga nu?
Nu, nu, cred că Iorga n-ar fi catadicsit să facă aşa ceva.
Pentru cine erau aceste cursuri?
Pentru domnişoare, pentru fete, orişicare fete. Şi erau foarte ieftine, era mi se pare câteva sute de lei pe an, dar aveai cei mai buni profesori la toate materiile. Panaitescu la matematică, Colorian la fizico-chimice, în fine, la toate era câte un profesor eminent.
Eu de obicei încep aceste interviuri cu familia, cu părinţii…
Tata al meu era ofiţer, a făcut războiul din ’77, era fratele lui Alexandru Odobescu, scriitorul.
Frate mai mic.
Mult mai mic. Şi eu eram mult mai mică decât fraţii mei, între cel mai tânăr şi mine erau 17 ani. Mama mea era născută Florescu, era fiica acestuia. Bunicul meu Odobescu a făcut luptele încontra lui Napoleon în armata rusească. A fost la Borodino şi la Waterloo şi avea, printre alte decoraţii ruseşti, medalia comemorativă Luarea Parisului şi avea şi faimosul Mişar Ispicar turcesc, că a fost în misiune la sultan. Însă înainte să meargă, ştii că era obiceiul să săruţi pantoful sultanului. Şi bunicul meu a spus că pentru nimica în lume, cel mult pantoful unei femei frumoase, dar al sultanului nu. Şi n-a fost obligat să-l sărute, că nu l-ar fi sărutat.
Adică se ştia că n-are să-l sărute…
Da, şi atunci sultanul nu i-a întins piciorul.
Când aţi început şcoala deja aţi fost la Bucureşti?
La şcoală n-am fost, dar am fost totdeauna în Bucureşti. Am învăţat clasele primare acasă. Am avut profesor acasă, unul de franceză, am avut o doamnă de germană, una de pian şi una de română. Şi pe urmă, de la 14 ani, am fost la aceste cursuri ale femeilor române. Dar, totuşi, aveam lecţii de engleză şi de… cum să spun… şi de desen, dar făceam şi piele, lucrare de mână.
Artizanat.
Da, nu numai piele, şi metal. Erau foi de metal subţiri şi lucrai pe metal. Erau profesoare, era una elveţiană şi una englezoaică.
Cu care aţi început?
Ca să vă spui drept, eu niciodată n-am ştiut cum am citit pe româneşte. Eu nu-mi aduc aminte să fi învăţat să citesc pe româneşte. Pe franţuzeşte, mama mă ţinea pe genunchi, îmi citea şi eu urmăream cu ochii, şi aşa am învăţat şi franţuzeşte. Numai germana, că aveam o guvernantă germană…
De unde?
Din Ardeal, era săsoaică.
A fost prima dată la Dvs., sau a mai fost pe la alte case?
Sora ei fusese întâi, o chema Minna Geschtalter şi o iubeam foarte mult. Şi mulţi ani după, ea s-a plasat ca să câştige, că voia să intre la diaconese. Şi-i trebuia o mică zestre şi de-aia s-a angajat. Şi după 30 de ani am regăsit-o în sanatorium la Sibiu, la doctorul Süssmann, şi am întrebat acolo, ştiam că e diaconesă, dar nu mai ştiam unde, ce, şi am întrebat dacă se ştie ceva despre Minna Geschtalter. Mi s-a răspuns, sigur că da, este Oberschwester la noi. Şi atunci a venit să mă vadă, foarte încântată, şi eu la un moment dat i-am spus că n-am uitat-o niciodată, că am iubit-o aşa de mult. Şi ea mi-a spus, înţelegeţi germana, nu-i aşa, Sie waren so ein dankbares Kind, erai aşa un copil mulţumitor. Eu ştiam că eram răsfăţată şi insuportabilă, şi am spus, de ce, cum? Şi mi-a spus, nu eraţi niciodată bolnavă [râde].
După cea de germană cine a mai urmat?
Englezoaica.
Până la ce vârstă?
La 11 ani. Englezoaica. Foarte… Nu, prima englezoaică era foarte bătrână, era irlandeză şi avea totdeauna, cum să spun eu, pe franţuzeşte, saute d’humeur, când era bine dispusă, când era sumbră. Şi mirosea a eter. Dar nimeni nu-şi închipuia că putea să existe pe vremea aia droguri. Şi când am citit un roman irlandez, am văzut că în Irlanda se bea sau se mirosea sau nu ştiu ce, eter. Şi atuncia abia mi-am dat seama că ea fiind irlandeză, probabil că avea acest obicei. Şi pe urmă am avut una care am iubit-o foarte mult, care a stat doi ani şi a plecat, fiindcă o fostă elevă a ei, care era foarte grav bolnavă şi ştia că n-o să trăiască, a rugat-o să vie să stea cu ea, că îi va face o pensie. Şi ea fiind o femeie deja în vârstă, s-a dus. Şi am regretat foarte mult. Şi după ea am avut una, Miss Foxway, care dădea şi lecţii de desen, de arte frumoase. Și de engleză, bineînţeles. Până pe la 17 ani, aşa.
Pe ce filieră, prin ce sistem veneau aceste guvernante de franceză, de engleză?
Păi asta, aşa era, toată lumea avea, toată lumea avea. La un moment dat englezoaicele erau foarte la modă, încât se aduceau nurse englezoaice.
Ruxandra Goga (R.G.): Mamă dragă, dacă n-ar fi decât Maria Grand care după aia s-a căsătorit cu C. A. Rosetti. Ea a fost guvernanta bunicului meu Odobescu.
Da, da, aşa era în toate ţările, nu numai la noi.
R.G.: Erau multe fete de astea de familie care…
Şi pe urmă femeile atunci nu aveau alte debuşeuri, ştiţi, nu aveau. Aşa că se plasau în familii, şi câştigau.
Dar cum veneau aici, erau agenţii?
A, era şi aşa, era de exemplu o germană care avea un fel de agenţie. Nu, în general aşa se făcea.
R.G.: Câteodată era şi o familie care mergea acolo şi o aducea înapoi.
Toată lumea avea.
R.G.: Era foarte curent. Şi noi am avut guvernante.
Nemţoaice voi aţi avut.
Deci le-aţi avut până la 17 ani.
Da, şi pe urmă nu ieşeam singură.
Numai cu ele.
Numai cu ele, da.
Şi unde ieşeaţi?
A, la plimbare. Făceam plimbare la şosea, în fiecare zi două ore plimbare. Şi mergeam la patinaj la Cişmigiu, duminica.
Numai duminica?
Da, în celelalte zile învăţam. Duminică şi în timpul vacanţei de Crăciun mergeam în fiecare zi. Şi era o flaşnetă în mijlocul lacului care cânta fel de fel de arii. Şi veneau totdeauna copiii Prinţului Ferdinand. Carol, Elisabeta, Maria veneau aşa, cum mergeam şi noi, nu era nici o deosebire. Erau şi ei cu guvernanta lor, care stătea afară şi ei erau pe gheaţă şi patinau cu noi.
Orchestră sau fanfară militară n-a fost?
Nu, era o flaşnetă. Nu era fanfară! [râde]
Cineva mi-a povestit că mai înainte a fost şi fanfară.
Se poate, mai devreme, dar cât am fost, mi-aduc aminte numai de flaşneta aia.
În ce perioade se făceau plimbările la şosea?
Tot mereu, afară de vară, când mergeam la Sinaia, totdeauna. Şi acolo făceam excursii, sau călare sau pe jos, cu rucsacul în spate pe jos, dar şi călare. Că erau doi ţărani care aveau cai de munte pe care-i închiriau. Era Ionică Chiorul şi Gheorghe Cârnu. Caii lui Ionică Chiorul erau mai buni decât ai lui Gheorghe Cârnu.
Înseamnă că a trebuit să învăţaţi să călăriţi.
A, toată lumea călărea. Eu nu am învăţat, sora mea a învăţat, fiindcă tata al meu a făcut şcoala de la Paris, la Saumur, a făcut faimoasa şcoală militară de cavalerie. Şi sora mea călărea admirabil, şi călărea în fiecare zi cu prinţesa Maria, care şi ea călărea.
De unde aveau caii?
A, tata al meu cumpărase nişte cai de la Viena, doi cai de rasă, care unul îl chema Figaro, pe care sora mea îl încăleca, şi care chiar atunci i-a cumpărat a fost un concurs şi amândoi caii au câştigat.
La cursele de cai mergeaţi?
Foarte rar, da, foarte rar.
De ce, nu v-au plăcut?
Nu. Dar… am mers, dar nu era… era şi scump, trebuia să te duci cu trăsura, că era foarte departe hipodromul, şi nu mă pasionau aşa de mult cursele de cai. Şi calul tatălui meu îl chema Gusti. Şi era un cal puternic, că tata al meu era un om foarte zdravăn, aşa, şi era un cal foarte frumos.
În afară de plimbările la şosea şi patinaj, în perioada asta când eraţi domnişoară, ce distracţii aţi mai avut?
Erau petreceri, invitaţii la unii şi la alţii. Erau mici baluri, şi erau şi lecţii de dans. Era la Niculae Filipescu, care avea printre alţi copii două fete de generaţia mea, erau lecţiile de dans.
Cu cine?
Cu domnul Schmidt, care mai dădea şi lecţii, mi se pare că tot ăla, la şcoala germană, de gimnastică. Unde mergeam cu pasiune.
La şcoala germană de la Luterană?
De la Luterană. Mergeam de două ori pe săptămână la gimnastică. Şi aia îmi plăcea grozav.
La Turnverein?
La Turnverein, da. Exact. Pe urmă a fost şi la Palat, la Cotroceni, tot aşa, tot cu domnul Schmidt, aşa că tot acolo am învăţat să dansăm.
Vă aduceţi aminte ce dansuri aţi învăţat?
Era, stai, cum îi spunea la polca aia absurdă? Schottischvorn(?). Pe urmă era Pas de patineur. Te ţineai aşa, parcă patinai. Era cadril, era lancieri, era vals. Mai târziu s-a introdus tangoul. [râde]
După primul război sau chiar înainte?
Chiar înainte de primul război, şi era prohibit.
De ce?
Se considera că nu e convenabil. Şi atuncia, într-o zi eram la Cotroceni, şi am spus, nu eu, dar nu ştiu care, a spus pianistului să cânte un tango şi am început să dansăm tango. Şi prinţul Ferdinand tot a întrebat ce-i aia, i s-a spus alt dans, dar el n-a crezut şi [râde] a oprit. Da!
R.G.: Şi valsul a fost prohibit mult timp.
Tango şi one-stepp, iarăşi.
La Palat aţi fost la bal?
Foarte des.
Prima dată când aţi fost?
Nu mai ţiu minte. La Palat la prinţ, nu la rege. La rege era o dată pe an, la 1 ianuarie. Unde poftea şi negustori, toată lumea. Şi, o dată am fost acolo. Era foarte plicticos.
Da? De ce?
Era solemn, aşa, şi era foarte multă lume şi era plicticos. Dar la Cotroceni era foarte amuzant.
De ce?
Eram între noi, nu era cu o groază de lume şi cu persoane mari, eram numai tineretul. Şi era amuzant.
R.G.: Şi la Sinaia mergeai totdeauna la regina Elisabeta…
A, la muzică. Adică, te poftea, cum să vă spui, te poftea aşa, pe sezon. Vreai să te duci, te duceai, nu vreai, nu te duceai. Şi de la 6 la 8 era o muzică splendidă. Fiindcă Enescu era mosafirul lor, şi stătea la Peleş. Era Dinicu, care era şef de orchestră şi foarte bun violoncelist. Era secretarul reginei Elisabeta, Dall’Oss foarte bun violonist, şi avea un glas de bariton foarte frumos, cânta lieduri admirabil. Şi de la 6 la 8 se făcea muzică. Foarte des tineretul era reţinut la masă.
Aş vrea să revenim la perioada din copilărie. La sărbători.
A, bine, era ziua numelui care se sărbătorea totdeauna, era Crăciunul, era anul nou, când atuncia mergeai şi la persoanele în vârstă din familie sau prieteni în vârstă, ne duceam, ne plictiseam groaznic. [râde] Toţi mergeam la fraţii bunicii mele, mergeam la diferite personalităţi bătrâne, era groaznic! Şi de Paşti la fel.
Care a fost în familia Dvs. cea mai mare sărbătoare?
La Paşti.
Cineva mi-a povestit că Elisabeta avea obiceiul ca la Paşti să invite copiii.
A, da, cum de nu. Am fost odată când eram mică, şi în grădina Palatului am găsit numai ouă roşii, ouă ordinare, obişnuite. Şi pe urmă, când am mers, că ne-a oferit nu ceai, ciocolată caldă, atunci ne-a făcut cadou de nu ştiu câte ouă de ciocolată, ou de zahăr, ou de lemn, cu fel de fel de lucruri înăuntru. Însă în grădină am găsit numai ouă roşii obişnuite. Şi am avut şi un scamator, un spectacol de scamatorie.
Asta aici în Bucureşti sau la Sinaia?
La Bucureşti. Ei mergeau numai vara la Sinaia. Şi vara veneau toate personalităţile europene. Carol I era foarte respectat şi apreciat. De altfel dacă aţi citi memoriile lui Bülow aţi vedea asta. Şi regina Victoria îl respecta foarte mult, şi veneau. Aşa am văzut pe cancelarul Austriei, cum îl chema… Berchtold, cancelarul Austriei, cu nevasta a fost, am văzut regina Olandei, regina mamă, Emma, mama Wilhelminei, şi regina Bulgariei, am uitat cum o cheamă. Şi regina lucra ce se numea frivolité, un fel de navetă. Şi făcea din mătase gri şi se spunea că e pentru biata regină a Bulgariei, că bărbatul ei nu-i dă să-şi cumpere toalete. [râde]
A fost o lume veselă! Se făceau bancuri pe seama reginei…
Nu erau bancuri, era adevărat, sigur că da. Şi a făcut tot aşa, din fir de aur pentru biserica de la Sinaia aşa o, cum să spui, un patrafir, nu era un patrafir… un fel de acoperământ. La care au lucrat diferite cucoane, tot aşa, cu naveta, şi pe urmă i-a dat la fiecare o navetă de aur. Cu cifra ei.
R.G.: Şi să ştii că a făcut şi pentru Curtea de Argeş, şi mai există încă, am văzut eu acolo.
Da, a făcut o enluminură, o evanghelie, mi se pare.
R.G.: Da, cu miniaturi.
Dar trebuie să spui că ei primeau cum ar fi primit orişice persoană, nu făceau pe suveranii, deloc. Nici regele, nici regina. Te primeau, era extrem de politicoşi, foarte gentili şi te primeau aşa, te simţeai foarte bine, nu erau cu nasul pe sus sau… cum era, de exemplu, la curtea Rusiei. Veneau marii duci. Şi a venit unul din marii duci şi i-au spus sorii mele, erau la Cotroceni la o recepţie, aduceţi-mi un pahar cu apă. Şi sora mea [râde] a spus: aduceţi-vi-l singur. Şi a fost revoltat şi a spus prinţesei Maria această fată ar trebui dată afară de la Curte. Şi prinţesa Maria a spus nu, că aicia nu e ca în Rusia. Aicia se consideră egali cu noi.
*
Varianta integrală a interviului o puteți citi pe pagina de internet a Cooperativei G.
