Modul în care a fost numit Eduard Hellvig – un partizan al axei București-Berlin-Washington – la conducerea SRI și mențiunea președintelui privind „europenizarea” serviciului de informații interne indică o reorientare majoră a politicii externe a României dinspre parteneriatul extins cu Statele Unite spre o relație privilegiată cu Germania. Aceasta ar fi greșeala politică a secolului.
Pentru că președintele Iohannis a avut grijă să nu își ia angajamente politice majore nici în campania electorală, nici ulterior, după preluarea mandatului, nu putem decela prioritățile sale decât punând cap la cap frânturi de declarații și cuvinte-cheie „scăpate” din greșeală sau deliberat cu scopul de a lansa mesaje către urechile antrenate să le primească. Un astfel de mesaj este, fără îndoială, intenția anunțată de președinte privind „europenizarea” și „modernizare” SRI o dată cu numirea lui Eduard Hellvig la șefia serviciului. La prima vedere, par deziderate rezonabile – cine nu și-ar dori servicii secrete moderne și europene? – dar sensul lor este altul. Reforma serviciilor de informații din România s-a făcut în primul rând împreună cu partenerii americani, care au asistat acest proces încă de la aderarea la NATO. O bună parte din procedurile după care funcționează serviciile de informații românești sunt modelate după cele americane și au fost implementate în cadrul unui proces îndelungat și complicat.
Când vorbește, așadar, de „europenizarea” serviciilor, președintele Iohannis semnalează că ceea ce va urma va fi „dezamericanizarea” acestora în cadrul unui proces de revizuire a politicii externe a României. În același sens pledează atât numirea lui Eduard Hellvig cât și faptul că americanii nu au fost nici măcar informați, darămite consultați asupra acestei numiri. De ce este numirea lui Hellvig o replică cel puțin lipsită de eleganță dată americanilor, dincolo de trecutul politic obscur al personajului? Pentru că acesta a fost implicat activ alături de ceilalți lideri USL în tentativa de lovitură dată statului de drept în vara lui 2012. Victor Ponta a înțeles exact miza și a ținut să reamintească acest lucru când s-a declarat „coautor la lovitura de stat”. Tonul ironic la adresa „propagandei” ascunde însă o recunoaștere satisfăcută a unei realități: anume că Ponta, Hellvig, Crin Antonescu și, acum, se dovedește, Iohannis, fac parte din aceeași „frăție” uselistă, fie că le convine americanilor sau nu. Dar ce amestec au aici americanii? Momentul 2012 a declanșat semnale de alarmă serioase la Washington și la Bruxelles, unde s-a înțeles foarte repede că democrația și statul de drept din România stau pe piloni fragili și că toate progresele democratice pot fi răsturnate peste noapte de un grup de interese cu ajutorul unei majorități parlamentare obediente. După pașii înapoi făcuți de guvern, destrămarea USL și pierderea alegerilor prezidențiale de către Ponta, părea că momentul a fost depășit, cel puțin la nivelul declarațiilor publice. Americanii sunt însă oameni pragmatici și întrebarea lor a fost simplă: „Ce aveți de gând să faceți ca momentul 2012 să nu se mai repete?”. Răspunsul răsunător al administrației domnului Iohannis este „Nimic”. Numirea lui Hellvig la SRI precum și menținerea în poziția de consilier a lui Dan Mihalache sunt un mesaj clar că Iohannis are intenția să se bazeze pe acești oameni în consolidarea puterii prezidențiale indiferent de obiecțiile americanilor. Altfel, ar fi greu de înțeles de ce Iohannis crede că Mihalache este bun de șef al cancelariei prezidențiale când Ponta l-a considerat nepotrivit pentru funcția de secretar general al Guvernului pentru că declarase că „îl lasă rece parteneriatul strategic cu SUA”.
Pare că Iohannis crede că poate compensa răcirea relației cu Statele Unite printr-o apropiere mai mare de Germania, o impresie întărită de faptul că atât Hellvig cât și Mihalache sunt, alături de președinte, filogermani entuziaști. Pledoaria lui Hellvig pentru o axă București-Berlin-Washington expusă pe propriul blog în luna ianuarie este un argument în acest sens. Despre o posibilă asemenea axă am vorbit noi înșine încă din luna noiembrie (https://romanialibera.ro/politica/politica-alegeri-prezidentiale/s-ar-putea-construi-o-axa-bucuresti-berlin-washington–358831), când susțineam că aceasta se poate dovedi un câștig pentru România, dar, dacă este prost administrată, poate eșua într-o catastrofă. Calea spre catastrofă este punerea celor două opțiuni în opoziție și exact asta este ceea ce pare să facă echipa lui Iohannis. Din punctul de vedere al politicii externe, Iohannis nu ar trebui să aibă vreo dilemă pentru că nu există nici una. Dezvoltarea unei relații mai strânse cu Germania ar avea marele avantaj că ar acoperi o mare gaură în politica externă a României: Europa Centrală. Din diverse rațiuni, România a ales să sară o întreagă regiune și să-și fundamenteze alianțele pe relația cu Statele Unite și Marea Britanie (axa București-Londra- Washington). O apropiere de Germania ar umple acest gol și ar conferi Bucureștiului o poziție mai solidă într-o regiune ambiguă unde tot mai multe guverne cad pradă tentației Moscovei. Dar această strângere a legăturilor cu Berlinul nu se poate face pe seama relației transatlantice, pentru că ar fi ca și cum ne-am retrograda singuri din liga mare a politicii internaționale într-o ligă secundă. Spre deosebire de Statele Unite și Marea Britanie, Germania nu a avut niciodată o viziune politică globală și nu a jucat niciodată rolul de lider al lumii occidentale, iar în ultimii 70 de ani nu a avut aproape nici un fel de politică externă. Acest lucru se vede acum când joacă stângaci și ezitant rolul de lider european. Cel mult, Germania și-a asumat un rol regional și nici pe acela nu l-a jucat convingător întotdeauna, iar cel mai bun exemplu este relația cu Rusia.
De mai bine de un an de când Germania și-a asumat rolul de lider în negocierile privind criza din Ucraina, lucrurile au mers din rău în mai rău. Ultimul dintre acordurile gestionate de Angela Merkel, cel de la Minsk a fost spulberat în mod brutal de Rusia care continuă să alimenteze separatiștii cu armament greu. Nici una din ofertele Germaniei făcute Moscovei nu au fost luate în seamă de Vladimir Putin, care și-a urmărit sistematic scopurile în Ucraina și a umilit cuplul Merkel-Hollande. Merkel a crezut că prin puterea relației sale personale cu Putin și „înarmată” cu promisiuni privind extinderea spațiului de liber schimb și alte avantaje economice îl va îndupleca pe autocratul de la Kremlin să abandoneze politica brutală și revizionistă. A eșuat și acum lucrurile stau mai rău decât oricând pentru soarta Ucrainei este mai incertă ca oricând. În fața acestei deteriorări grave, americanii au preluat inițiativa și ieri, secretarul de stat, John Kerry s-a aflat la Londra, pentru a discuta cu omologul său Philip Hammond, un răspuns adecvat la ceea ce Kerry a numit „comportamentul extraordinar de laș” al Rusiei.
Evoluțiile din ultimele zile din Ucraina ar trebui să fie o lecție și un semnal de trezire la realitate pentru Klaus Iohannis și pentru colaboratorii săi: Înainte să aliniați politica externă a României la cea germană, asigurați-vă că Germania are o politică externă și că aceasta servește interesele României. Dacă există vreo îndoială, lăsați-o așa cum e pe axa Londra-Washington!
