Károly Király a fost unul dintre cei mai importanți lideri comuniști ai comunității maghiare din România, dar, din anii 1970, a devenit unul dintre disidenții ei marcanți. În 1972, în semn de protest față de politica Partidului Comunist Român, a demisionat din funcții, dar este numit prim-secretar al județului Caraș-Severin. După câțiva ani se întoarce la Târgu Mureș și, în 1978, scrie o scrisoare de protest în care denunță măsurile statului român luate împotriva comunității maghiare din Ardeal. Peste un an, trimite o scrisoare la Amnesty International acuzând Securitatea că ar fi încercat să-i prejudicieze sănătatea prin iradiere sau administrarea de substanțe cancerigene.
După evenimentele din decembrie 1989 este ales vicepreședinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). A fost, de asemenea, unul dintre membrii fondatori ai Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR).
În 2013, publică, la Pécs, în Ungaria, volumul Cu cărțile pe față. Autobiografie și note de jurnal, din care cităm pasaje despre desfășurarea evenimentelor din martie 1990, așa cum le-a trăit autorul, la București și la Târgu Mureș. Puteți afla mărturii inedite despre pozițiile lui Ion Iliescu și Petre Roman sau ale generalilor Stănculescu și Chițac, dar și despre manevrele locale care au dus până la urmă la conflictul interetnic de la Târgu Mureș, de acum 25 de ani.
*
„La începutul lui martie, Iliescu m-a rugat să discut cu Ceontea (senator în legislatura 1990-1992 și președinte al Uniunii „Vatra Românească” – n.Rl.), că e un om strălucit și să încercăm să cădem de acord. I-am spus atunci că eu mă întâlnesc cu drag cu oricine, dar aș vrea să precizez de la bun început ceva: că rezolvarea problemei naționalităților nu e treaba unui partid, ci a puterii de stat. Chiar și atunci când această putere de stat este una interimară. Așadar, nu am ce să discut cu Ceontea. Totuși, am acceptat să ne vedem, Ceontea, însă, n-a venit la întâlnire.
Tot la începutul lunii martie, la o inițiativă venită de jos, s-a ridicat problema sărbătoririi zilei de 15 martie. Din păcate, la întrunirea UDMR din Casa Petőfi, din București, nu s-a putut ajunge la adoptarea unei poziții comune în privința sărbătoririi acestei zile. De exemplu, s-a ridicat problema drapelului Ungariei. Eu am spus așa: trebuie drapel maghiar, dar trebuie și drapel român. Cele două, unul lângă altul. Să fie acolo și steagul României, pentru că trăim în România, dar și steagul nostru, al maghiarilor. La fel a fost și în chestiunea sloganelor. Ar fi fost bine dacă în organizarea festivităților s-ar fi găsit o linie unitară, dar n-au putut fi satisfacute toate doleanțele.
Pe 11 martie, pe la ora 10, mă sună Iliescu la telefon: „Dacă mai rămâi, vin până la tine mai încolo, vreau să stăm de vorbă.” Era mult de lucru, nu contau orele de program. Lucra pe brânci toată lumea, așa că eram la servici, și eu, și colegii mei.
Pe la 10 și jumătate, Iliescu a venit la mine și am discutat, între patru ochi, în biroul meu. Îmi spune: „Aud că sărbătoriți 15 martie.” – „Da” – îi răspund. – „Nicio problemă, dați-i bătaie.” Astea au fost cuvintele lui. Mai mult, a completat: „Dar aveți grijă că am informații că anumite elemente extremiste pregătesc provocări. Și dintr-o parte, și din cealaltă.”
Mă gândeam că, teoretic, nu e exclus ca vreun bețiv maghiar să-i spună vorbe de ocară unui român sau să se ia de el. I-am spus: „Propun ca mâine, când îmi trimit oamenii pe teren, să trimiți și tu oameni de la organizare. […] Să fie doi: unul din partea minorităților, unul trimis de centru.” Și am căzut de acord.
Consiliul pentru Minorități avea deja angajații săi: rusul Andrei Achim, ucraineanul Ștefan Tcaciuc, Nicolae Gheorghe era din partea țiganilor, Iosif Boda, care acum e consilier prezidențial, Ödön Bitay, Attila Verestóy, Szabolcs Lányi, Ferenc Salati și alții. Fiecare se ocupa mereu doar de problemele propriei minorități, în București, dar și în țară. Leafa o primeau de la Consiliu. Acum, însă, era nevoie de toată lumea. I-am chemat la mine și l-am trimis pe fiecare în câte un județ. […] Un singur județ a rămas neacoperit: Satu Mare. Nimic nu prevestea că acolo s-ar pregăti ceva.
Toată treaba s-a desfășurat cumva după programul Vetrei Românești. Văzând că la Târgu Mureș încă n-au reușit să provoace mișcări anti-maghiare, s-au gândit probabl să fie Satu Mare „alesul”. De la Târgu Mureș a mers la Satu Mare colonelul Țîra. Era acolo și Vasile Moiş.
Am vorbit la telefon cu vicepreședintele județului, Ferenc Formanek. Prima mea întrebare a fost: „De ce ți-ai dat demisia?” – „Păi, m-au obligat, altfel m-ar fi bătut.” – „Ai fi rezistat. Nu aveai voie să cedezi presiunilor. Dându-ți demisia, e deja altceva…” Am fost un pic cam dur cu el. Greșeala lor, a sătmărenilor, a fost că n-au făcut nimic ca să oprească tulburarea ordinii publice și ca să se apere. E adevărat că și vătriștii au adus oameni de la țară, care apoi, în mod surprinzător, au acționat cu brutalitate.
Cealaltă problemă era că în diversiune a fost cooptată și mass media: televiziunea, presa au plusat cu aplomb la cele întâmplate, pregătind psihologic atmosfera în toată țara pentru cele ce urmau să se întâmple. Aș mai adăuga aici, că pe 15, cu excepția orașului Satu Mare, în țară n-au avut loc niciun fel de tulburări ale ordinii publice.
Pe 15 martie eram în București și am avut o întrevedere de mai bine de o oră cu Iliescu, în cadrul căreia i-am spus cum stau lucrurile și am încercat să îl conving ca puterea să intervină. Dacă nu o va face, înseamnă că sprijină conștient instigatorii. Din păcate, comportamentul lui Iliescu se schimbase în acele zile. A fost de acord să prevenim provocările, dar m-a întrebat de ce a trebuit să fie separate școlile atât de repede; de ce e nevoie de inscripțiile bilingve, care irită sentimentele românilor etc. Cu alte cuvinte: dacă vreți să scăpați, stați în banca voastră.
Începerea pogromului de la Târgu Mureș era programată a doua zi, pe 16.
Momentul Satu Mare se încheiase, urma chestiunea farmaciei. Trebuie să spun că șchiopul care a declanșat tot scandalul de acolo era agent al Securității, a fost recunoscut mai târziu. Din sursele mele, știu că și aici au fost aduși oameni de la sate […]. Că nu a ieșit, totuși, un scandal mai mare, se datorează și faptului că în seara de 16 am zburat acasă.
Demonstrațiile din fața farmaciei începuseră încă de dimineață. Eu, însă, la București, nu primisem nicio informație legată de incident. Cel de la care am aflat până la urmă ce s-a întâmplat, că încă de dimineață… că mai multe sute de oameni… că au fost și bătăi… a fost șoferul care m-a așteptat la aeroport. Cum am ajuns acasă, l-am și sunat pe șeful poliției județene, colonelul Gambrea:
– Ce noutăți avem, domnule colonel?
– Nimic deosebit.
– Nimic, nimic?
– A, a fost ceva, o demonstrație în fața unei faramacii, dar am rezolvat deja problema…
– Sigur nu mai sunt probleme? – îl întreb.
– O să mă interesez, domnule vicepreședinte, trimit imediat pe cineva și, dacă nu vă deranjez, vă resun mai târziu.
Așadar, șmecherii…
În sun și pe comandantul jandarmeriei locale, generalul Cojocaru:
– Care-i situația, domnule general?
– Păi, fumegă soba, tocmai făceam curat cu soția etc.
– Dar cu politica cum stăm?
– Nimic deosebit.
– Și farmacia?
– A, păi, acolo s-au certat doi tipi azi dimineață, dar deja e liniște, s-a restabilit ordinea.
– Eu așa știu că nu s-a restabilit ordinea.
– Păi, o să îl întreb pe Gambrea, să văd ce dracu au făcut? – mi-a răspuns.
Pe alții nu i-am mai sunat. În casă aveam un telefon guvernamental, așa că l-am sunat și pe Ministrul de Interne Chițac. Între timp, s-a aflat că sunt în oraș și, pe telefonul de oraș, m-au sunat mai mulți să îmi spună ce s-a întâmplat. Printre ei, și bunul meu prieten Florin Bogdan. El stătea vizavi de clădirea radioului local. Și îmi spune:
– Karcsi, e bai mare! Ai grijă, eu zic să pleci de acasă, pentru că mulțimea e deja în fața radioului și oamenii scandează că vor să te spânzure. Dacă vrei, haideți la mine, aici sunteți în siguranță.
Îl sun pe Chițac:
– Ce știi despre Târgu Mureș?
Îmi spune și el că nimic deosebit. A primit unele informații că în fața unei farmacii au avut loc niște altercații, dar situația s-a liniștit, s-a restabilit ordinea.
– Păi, să știi de la mine că situația nu s-a liniștit. Sunt câteva sute de oameni care demonstrează prin oraș. Dacă ți-au spus că e ordine, înseamnă că te-au mințit.
La care el:
– Vai, îl sun pe Gambrea. Și așa, și pe dincolo…
– Înainte de a-l suna pe Gambrea, ține minte două lucruri: trebuie văzut care e situația în celelalte județe, mai ales în cele cu populație mixtă; și alertează imediat poliția, peste tot: să aibă grijă că ne putem aștepta la provocări. Ajunge cuvântul meu sau vrei ordine și de la Iliescu?
Chițac:
– Domnule vicepreședinte, am înțeles ordinul și mă ocup imediat.
L-am sunat și pe Iliescu. Și el știa că a fost ceva, dar… Dezinformarea, distragerea atenției, tăcerea au dat așadar roade. M-a sunat și Gambrea: într-adevăr, sunt mulți și au pornit prin oraș, dar el nu are suficientă putere să îi oprească; l-a rugat pe Cojocaru să îi dea soldați, dar acesta n-a vrut… I-am spus lui Iliescu să vorbească cu generalul Stănculescu, să dea ordin armatei să intervină. Și de data aceasta, Iliescu a fost ambivalent: mi-a spus că acolo se ocupă el de problemă, dar aici să iau problemea în mâini și să intervin, sunt vicepreședinte. Îi spun: „Să înțeleg că îmi dai împuternicire totală?” Îmi spune că da. În regulă, îi spun, dar spune-i și lui Stănculescu, și lui Chițac, pentru că armată și poliția nu sunt sub comanda mea.
Colonelul Judea era președintele Frotului [Salvării Naționale] pe oraș. Când l-am sunat, a pus receptorul telefonului în geam, ca să aud scandările demonstranților care tocmai ajunseseră în fața primăriei. Vroiau să îi spânzure pe Király, Tőkés, Sütő și Kincses. Asta scandau. L-am pus la punct și l-am făcut răspunzător de cele întâmplate. Planul era ca mulțimea de demonstranți să treacă prin fața Monumentului Secuilor Martiri, unde maghiarii păzeau coroanele de flori, și de acolo spre universitate, unde studenții mediciniști maghiari făceau grevă. S-ar fi putut isca foarte ușor un conflict. În acel moment, mulțimea era de cca. două mii de persoane. Nu m-am dus să văd. Nu mai detaliez. Când în cele din urmă i-am amenințat pe comandanții mei de rang înalt, Cojocaru, Scrieciu (fost general în rezervă, pe atunci președinte al Consiliului Județean, primul meu locțiitor) și Gambrea, cu Tribunalului Militar, Scrieciu a luat-o de bună și mi-a spus: „Vă promit că nu se va întâmpla nimic.”
Era deja 11 seara. Scrieciu a coborât în mulțime și le-a vorbit oamenilor. N-au mai mers nici la Monumentul Secuilor Martiri, nici la Medicină, la studenții greviști, ci au luat-o spre biserica din Cetate, de unde s-au întors în Centru. În afară de scandări nu s-a întâmplat nimic.
Când s-au întors, Scrieciu m-a sunat din biroul lui Judea, pe telefonul guvernamental: „Domnule vicepreședinte, vă raportez că nu s-a întâmplat nimic, iar mulțimea se împrăștie, oamenii merg la casele lor.” I-am spus: „Eram sigur că dacă îmi promiteți, nu se va întâmpla nimic, căci dumneavoastră ați organizat demonstrația. Dar dacă n-ați fi vrut, nu s-ar fi întâmplat nici măcar atât.” A protestat, bineînțeles.
Un episod care clarifică și mai multă lucrurile: după miezul nopții, pe la unu, mă sună Gambrea că oamenii din Centru au plecat acasă și în oraș e liniște. A adăugat, însă: „Dar pentru că v-am spus cum stă situația, m-au beștelit bine și domnul general Cojocaru, și domnul Scrieciu.” Mai mult de atât nici n-ai nevoie ca să înțelegi cine a stat, concret, în spatele evenimentelor de la Târgu Mureș. Oamenii lui Ceontea, de capul lor, fără sprijunul și acordul de sus al poliției și al armatei, n-ar fi putut organiza toată treaba. Asta s-a întâmplat.
Sâmbătă a fost demonstrația elevilor români: desfășurată normal, în cea mai mare ordine. Duminică a domnit calmul absolut. Luni dimineața, la ora cinci, am plecat cu o mașină înapoi spre București. La 11, când am ajuns acolo, am fost informat că din Gurghiu au plecat autobuze… Abia mi-am pus jos bagajele, m-am și dus la Iliescu. Atunci știam deja că numărul autobuzelor puse la dispoziția celor din Valea Gurghiului era mare și că deplasarea lor nestingherită era asigurată de mașini ale poliției.
Pentru adevărul întreg, trebuie spus că au fost și deputați români care n-au fost de acord cu treaba asta. De exemplu, Valer Gâlea, unul din vicepreședinții județeni. Dar și alți funcționari publici români, cum a fost prefectul județului Mureș, care a mers la Reghin și a încercat să vorbească cu mulțimea, să le explice că nu e adevărat că la Târgu Mureș sunt omorâți românii și că sunt mormane de copii morți pe străzile orașului. Mulțimea nu l-a ascultat. Tot el mi-a spus că sunau încontinuu la județ oameni din Bacău, din Piatra Neamţ, din Vâlcea și din alte locuri, ca să întrebe care e situația în Târgu Mureș, pentru că dacă e nevoie de ajutor, ei vin… Dovada dezinformărilor și a relei credințe e faptul că atunci când totul s-a terminat și s-a aflat că în conflictul de la Târgu Mureș au murit trei români și trei maghiari, nimeni n-a mai întrebat: bun, bun, dar unde sunt cadavrele acelea pe care le măcelăriseră maghiarii?
La București am ținut neîntrerupt legătura cu Iliescu, cu Petre Roman, cu Ministrul Apărării și cu Ministrul de Interne. Le-am pus de fiecare dată pe masă informările pe care le aveam, în scris, ca să rămână dovezi. Am urgentat intervenția organelor de stat. Au fost și situații în care Petre Roman ne-a spus că armata a intervenit. Îi spun: „Nu e adevărat.” Iliescu se întoarce spre el și îi spune: „Auzi, Petrică, nu e adevărat…” – „Mie generalul mi-a spus că au intervenit…” – a răspuns Petre Roman. S-a aflat mai târziu că armata nici nu voia să intervină, pentru că nu avea suficienți militari și intenționau să aducă trupe de la Cluj și Turda, care apoi, a doua zi seara, au și ajuns în zonă. Într-un cuvânt, se vedea că lucrurile sunt tărăgănate.
Pe 19 după masă, în jur de ora cinci, aflu că András Sütő și colegii săi sunt blocați în sediul UDMR din oraș și amenințați. Am sunat imediat la Târgu Mureș, la șeful poliției, al armatei, la Judea. Când am văzut că nu se întâmplă nimic, l-am sunat și pe Ministrul de Interne Chițac. La ora șase, poliția din Târgu Mureș raportase că nu e nicio problemă și că Sütő și ai lui au fost eliberați. Bineînțeles, nu m-am mulțumit nici cu asta și l-am sunat pe András acasă. Am vorbit cu Éva, soția sa: „Nu știu nimic, Karcsi [diminutiv de la Károly – n.Rl.], sunt disperată. Nici n-a telefonat, nici nimic.” Am sunat din nou. La opt mi se spune că i-au urcat în tancuri și i-au eliberat. Sun din nou: „Nu e adevărat, n-au eliberat pe nimeni.” În cele din urmă mi-a confirmat și Chiţac că au fost eliberați, pentru că nu crede că ăștia ar avea curajul să îl mintă din nou. Aflu apoi știrea șocantă despre ce s-a întâmplat. Îl sun pe Chiţac: „Ăștia-s niște bandiți, domnule vicepreședinte, nu vă pot spune altceva”, mi-a răspuns.
Când am aflat ce s-a întâmplat exact cu Sütő, era 11 seara. Am intrat la Iliescu: „No, ce-ați gătit, e în crațiță.” El, surprins: „Ce s-a întâmplat?” Îi spun că pe András Sütő l-au bătut cu bestialitate și, chiar de va scăpa cu viață, își va pierde un ochi. L-a șocat și pe el. M-a rugat să mergem împreună și să vorbim la televiziune. I-am spus că nu merg, că cine știe, mă pune dracu și spun și lucruri care nu vor duce la nimic bun.
A doua zi la Târgu Mureș s-a strâns o mulțime de cca. 20-25 de mii de oameni. S-a întrunit Consiliul Județean și Kincses Előd a fost rechemat. M-au anunțat la București că au apărut din nou cei din Valea Gurghiului. Am coborât la Iliescu. Era și Petre Roman acolo. Am cerut două lucruri: să se întrunească imediat Biroul de Conducere iar armata să blocheze drumurile, altfel va fi măcel. Au fost de acord. Mi-au promis tot. Până și ordinele le-au dat în fața mea, am auzit inclusiv confirmările subalternilor, că da, au înțeles și vor lua măsuri… pentru ca apoi să primesc din altă parte informația că toate acestea nu sunt adevărate. Și, din păcate, nu erau adevărate. Dacă conducerea superioară ar fi avut un dram de simț etic și n-ar fi crezut că venirea celor din Valea Gurghiului pentru a-i pune la punct pe maghiari e ceva bun, lucrurile n-ar fi escaladat…
Trebuie să mai amintesc că pe 19 martie am cerut înlăturarea militarilor răspunzători de cele întâmplate. Colonelul Judea a și fost chemat la ordin pentru a fi degradat și trimis în fața Justiției. Dimineața, însă, când ajung la serviciu, Judea îmi zâmbește din camera portarului: mă salută respectuos și îmi spune că a sosit azi noapte, cu avionul cu care a fost adus și András Sütő. Victimă și călău laolaltă. Pe Judea nu l-au schimbat și nici în fața Justiției n-a fost adus. Și-a continuat opera de distrugere. Azi e pensionar și scrie cărți.
Cealată parte a medaliei. A doua zi, după ce l-am vizitat pe Andrást Sütő la Spitalul Militar, unde a fost internat, comandantul spitalului, un medic general, m-a condus până la poartă: „Domnule vicepreședinte, iertați-ne nouă, românilor, această barbarie”, mi-a spus. Ne-am îmbrățișat. Am trăit multe astfel de momente în acele zile, împreună cu alții, dar nu era loc în presă pentru ele; dacă opiniile normale și omenia s-ar fi putut manifesta atunci, s-ar fi creat o atmosferă generală care n-ar fi lăsat loc provocărilor…
Văzând evoluția evenimentelor și că ne aflăm deja în fața unei fundături, am considerat că nu putem avea poziția evreilor ieșeni din 1940-41, când s-au închis în casă și s-au rugat, fiind măcelăriți așa, în casele lor. Noi trebuia să ne asumăm lupta. Așa s-a făcut că am făcut apel prin radio la comunitatea maghiară, în două rânduri, pe 19 și pe 20, să se apere. Încă de la sfârșitul lunii februarie, când am văzut ce se întâmplă, le spusesem câtorva oameni din Târgu Mureș ce tebuie să facă dacă va fi să fie și nu e cale de ieșire. De fapt, mulțumită acestui lucru, ceea ce s-a întâmplat nu i-a prins pe maghiari total nepregătiți. Mulțimea îmbătată și manipulată ar fi fost în stare de orice. Autoapărarea este un drept universal al omului și noi, din păcate, am fost obligați să trăim cu acest drept. Faptul că pogromul proiectat la Târgu Mureș n-a fost mai sângeros și că raportul de forțe s-a restabilit și în lipsa unui sprijin din partea statului, al poliției sau al armatei, se datorează autoapărării.
Între timp a trebuit să oprim extinderea conflictului. Am fost supus unor presiuni cumplite din Secuime: vroiau să meargă să ajute. Sunt și azi, tot felul de politicieni locali de duzină ai UDMR care nu au înțeles și nu înțeleg care sunt raporturile, ce ai voie să faci și până unde te poți întinde în astfel de situații. Au fost momente în care a trebuit să pun piciorul în prag: „Nu mergeți nicăieri. Vă interzic. Nu e voie.” Știam că și la București, și în țară organizaseră provocatori care să meargă la Târgu Mureș „ca să ajute”. Conform planurilor, ar fi trebuit să aibă loc o nimicire de proporții a maghiarimii, ca aceia care scapă din conflict, să emigreze. Acest lucru trebuia oprit cu orice preț. Când la Târgu Mureș, pe 20 martie, s-a rupt echilibrul, a fost nevoie de un mic sprijin, dar acesta trebuia să vină din partea localnicilor.
Pe 20 am vrut să dau publicității un comunicat. L-am trimis celor de la Rompress. Avea un ton atât de dur, încât au mers cu el direct la Iliescu. M-a sunat: „Știi că acest text va duce la căderea guvernului?” Îi spun: „Nu-i bai, las’ că numești altul.” – „Dar știi că prin asta, eventual, s-ar putea să cad și eu?”
Într-adevăr, susținusem lucruri dure în acel comunicat. I-am spus că îl retrag, dar să se întrunească Biroul de Conducere, să discutăm problema și să luăm toate măsurile necesare. Așa am reușit, printr-o poziție mai fermă, să frânez lucrurile și să trimem o comisie care mai târziu s-a și apucat de treabă, reușind să liniștească spiritele. Au făcut și un raport.
La ședința de Birou din 21, Stănculescu și Chiţac ne-au informat că e liniște. Am hotărât să trimitem o comisie și tocmai dezbăteam care să fie responsabilitățile ei, când colegii mi-au adus un afiș găsit pe stradă, în București: „Frați români! La Târgu Mureș ungurii ne căsăpesc.” Am dus afișul în ședință: „Iată, domnilor! Ce e de făcut într-o astfel de situație?” S-au uitat unii la alții. Și atunci chiar au interzis livrarea de trenuri „salvatorilor” români.
