Corupția naste monștri, iar lupta împotriva ei naște reacții (inclusiv monstruoase), dar este în legea firii să fie așa, iară nu invers.
Prin urmare, de la Victor Ponta la Traian Băsescu și până Kelemen Hunor, dar și de la parlamentarul anonim din PSD, până la cel din PNL, UDMR, PC, UNPR și unii dintre independenții care gravitează oportunist prin Parlamentul nostru umflat cu pompa – mulți, oameni fără profil, care înjură DNA-ul doar pe la colțuri – nu ai fi avut ce altceva să aștepți decât reacții viscerale. Sunt de acord aici că Traian Băsescu, dat fiind rolul pe care l-a jucat în reformarea justiției, s-ar fi putut desprinde de pluton măcar pentru a-și ocroti moștenirea, dar a ratat cu deosebit angajament deja nu numai startul, ci pe de-a-ntregul ocazia.
Astăzi, cu toții formează, la fel de transpartinic ca afacerile pe bani publici care au îngenuncheat statul, o coaliție ce înfloreste ca mucegaiul.
Practic, ofensiva anticorupție i-a făcut de-a binelea să se afișeze în fața electorarului așa cum într-adevăr sunt, iar nu așa cum smecheria naturală sau consilierii cinici i-au mânat de 25 de ani să pozeze în spatiul public.
Grija lor pentru țară, respectul pentru lege și aplicarea ei, responsabilitatea față de generațiile imediat următoare nu au depășit, vedem din reacțiile lor curente, nici măcar o clipă parterul grijii pentru afacerile subterane. Și am avut, la acest capitol, de-a face cu adevărați zgârie-nori.
Un alt numitor comun a fost dibăcia prozaică cu care s-au folosit de anchetele DNA pentru a se face praf între ei.
Dar există o nuanță.
S-au făcut praf unii pe alții doar din când în când, practic în momentele incandescente electoral. Altfel, au lăsat constant, împreună, echimoze bugetului public. Și nu e vorba neapărat de faptul că au guvernat împreună, în diferite combinații, de atâtea ori. În democrații mult mai avansate rezultatul alegerilor au obligat forțele politice la un asemenea exercițiu. Însă problema de fond, în România, ține de faptul că s-a furat cu drag și spor, Împreună, în timpul guvernărilor de coabitare, pentru ca uneori plaga să fie agravată prin mimarea jocului de către opoziție.
Acum, anvergura luptei anticorupție, facilitată de întarirea instituțiilor care duc în spate acest efort fără precedent, pune în lumină fața grotescă a acestor înțelegeri. Niște amiciții transpartinice care timp de 25 de ani l-au lăsat pe cetățean expus intemperiilor sociale, politice și economice.
Era, cumva, de așteptat ca, tot Împreună, să reacționeze violent împotriva celor care pun la încercare status quo-ul.
Cu toate că, în această perioadă, de la Ponta la Băsescu și până la Hunor, cu toții par a ieși din bârlog doar pentru a-și apara neamurile, țuțării care la un moment dat pot vorbi ori prietenii politici sau de afaceri, e foarte probabil ca respectivii să ochească de fapt schimbarea de paradigmă care este pe cale să se petreacă.
Cum interesele au evoluat în cheie transpartinică, e greu de crezut că mințile liderilor politici care înfierează proletar lupta anticorupție nu văd ceva-ceva mai în profunzime. Și treaba asta cu schimbarea de paradigmă nu este una ce ține de sfere conceptuale înalte, de filosofii kantiene de nepătruns pentru niște venali politruci. Nu, dincolo de aparenta complexitate a termenului "padadigmă" și de încărcătura simbolico-fundamentală a asocierii termenului cu pricina de ideea de schimbare, ei înțeleg perfect un lucru simplu: țara evoluează și chiar că nu vom putea continua unii fără alții.
Or, asta doare cu adevărat și induce panică, pentru că asta e ceea ce îi lasă singuri și dezarmați în "jungla" plină de "fiare" a statului de drept, a economiei concurențiale.
E drept, la prima vedere fiecare reacționează cu ferocitate numai atunci când un colaborator sau coleg de partid e prins în menghina procurorilor.
Dar, în acelasi timp, cu toții generalizează.
Îi plâng pe mamă sau cumnat, dar acuză Justiția (Ponta); mor de grija Elenei Udrea, dar lovesc în DNA, Înalta Curte, SRI, Curtea de Conturi, etc. și în "isteria" arestărilor preventive, în general (Băsescu); nu mai dorm de grija unor particulari ca Laszlo Borbely sau Marko Atilla, dar aruncă vitriol în fața statului polițienesc (Hunor).
Nu generalizează la întâmplare. Am fi naivi să credem astfel.
Generalizează pentru că își dau seama că miza lor mare atârnă de soarta unor oameni mici.
Fac toate astea pentru că simt cum vântul le suflă din față, s-a terminat cu adierile din spate.
Și pentru că un șut în fund, azi, nu mai înseamnă un pas înainte, ci doar un șut în fund.
Iar ei sunt sensibili. Și se gândesc non-stop la asta.
