Nu exclud posibilitatea ca istoria să rețină ultimul sfert de secol de realitate românească drept „epoca ordonanțismului”. De ce, este simplu de înțeles. Guvernarea românească din această perioadă s-a îndreptat tot mai apăsat și mai vizibil către o vogă uriașă a ordonanțelor de urgență. Se înțelege de ce se numesc astfel actele de voluntariat guvernamental prin care puterea executivă încalcă prerogativele Legislativului, singurul cu drept de legiferare în România – ca și în alte locuri –, conform Cons-tituției. Dacă nu ar pretinde urgența reglementărilor pe care le conțin, care ar mai fi justificarea lor reală și, de multe ori, de fațadă? De n-ar fi urgent, de ce să se recurgă la ele? Se pot aștepta cu calm dezbaterea din Parlament și rezultatul votului care îi urmează.
Dincolo de acest orizont însă, frecvența și numărul ordonanțelor de urgență din istoria postcomunistă a țării indică în mod clar un sentiment politic al urgenței. Totul este apocaliptic, riscă să se desprindă și să cadă peste capetele din țărișoară, drobul de sare al lui Creangă și sabia lui Damocles impun o buluceală la legiferare a celor care n-au nicio treabă cu așa ceva.
Unii ar putea specula că și acesta este un rezultat al accelerării deplasării informației, că este un epifenomen al avansului tehnologic îndrăcit; al globalizării, chiar. S-a intrat în simultaneitate universală, chiar în disprețul diferențelor de fus orar, așa încât nu este de mirare dacă răspunsul unui e-mail de la ora 9 dimineața este unul de la 4 noaptea; unul trans-oceanic, vezi bine…
Din păcate însă, ipoteza aceasta nu se susține. Prin reflexele pe care le dezvăluie, ordonanțele de urgență apar, în mod cu totul transparent, ca niște vehicule ale minus-democrației. Oricum le-am suci și le-am învârti, ele rămân instrumente ale voluntarismului executivelor emise sub pretextul grabei de a repara și de a întreprinde. Sub agitația și sub eticheta unui plus de eficiență se ascund, de fapt, bunul plac politic, interesul de grup sau de gașcă, preocuparea pentru dirijisme de tot felul.
Trebuie observat că OUG-urile sunt un pas decis către filosofia lui „fac ce mă taie capul”, „eu știu mai bine decât Parlamentul” sau „la mine sunt pâinea și cuțitul”. Și oricine a trecut pe la putere în România ultimului pătrar de veac s-a văzut cu repeziciune contaminat vizibil de practica urgentismului ordonanțist.
Nu știu dacă s-a făcut statistica pe guvernări a recursului la acest procedeu. Năstase stătea foarte bine în clasamente și nici Băsescu și Boc nu stăteau rău. Iar acum, Ponta – care e și premier, se vede și președinte și, între timp, este și ordonanțier zelos – bate recorduri noi în domeniu… În finalul anului 2012, marcat de consecințele aventurilor estivale într-ale Constituției românești și ale utopiei bunului plac politic, Comisia de la Veneția a emis un document în care se spunea, negru pe alb: „Comisia este îngrijorată, în special, cu privire la recurgerea extinsă la ordonanţe de urgenţă guvernamentale – atât de către majorităţile anterioare, cât şi de cele actuale -, care prezintă un risc pentru democraţie şi pentru statul de drept în România”.
De astă dată, Guvernul Ponta stă la maneta mașinii de tipărit ordonanțe urgentissime. Nu m-ar fi încălzit mai mult nici dacă ar fi stat guvernul Popescu, Ionescu ori Isopescu, fie el de stânga, de centru ori de dreapta. Pornirea către diareea ordonanțiere este, realmente, un continuu mod de încălcare la vârf a democrației și a pretențiilor României la statul de drept, iar dacă nu poate înceta cu totul, cum s-ar cuveni, trebuie cel puțin să își încetinească până la nesemnificativ ritmul de acțiune. Știu, ca oricare dintre cetățenii români, că șansele ca acest lucru să se petreacă imediat și regresia ordonanțismului urgentos să se producă instantaneu, pe termen scurt sau chiar mediu sunt mici, de nu chiar iluzorii. Cu toate acestea, știu la fel de bine că nu se mai poate continua ca până acum.
Recentele abracadabre cu parfum electoral menite să prindă în năvodul de aur pesedist cât mai mulți primari neconvertiți, deocamdată, la grandomania pontistă ce vestește rezultate mirifice în alegeri au fost deja înregistrate, și în mediile românești, și în cele internaționale, ca fiind inițiative ce își pun o amprentă caracteristică pe ritualul democratic al atmosferei politice din acest an. S-au sesizat și comentatorii avizați, și cei ocazionali, iar aliații strategici ai României nu au mai așteptat să se întâmple, ci și-au spus deschis și clar părerile. Am asistat iar la manifestări infantile ale Executivului și la lecții de democrație la scenă deschisă administrate acestuia. Oare ce o fi atât de greu de priceput că executivele execută, că legiuitorii legiuiesc și că o guvernare onestă, îndreptată către binele populației, este altceva decât gangsterismul și șmenărismul politico-administrativ? Când se va trece de etapa înjurăturii groase a adversarului în politica noastră, distincția de care vorbesc aici se va vedea de la o poștă.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
