O dată pe an se sărbătorește – doar în România? Sau și în comunitățile românești din străinătate – limba română. Este un lucru minunat și neobișnuit. De obicei, sărbătorile noastre sunt fie ale Bisericii, fie ale statului. Ziua limbii române depășește însă în importanță, cred, și Ziua Națională, și Ziua drapelului. Româna se vorbea și pe când națiunea căreia îi aparținem nu se configurase încă. Și, desigur, cu secole înainte de adoptarea stindardului nostru.
„Sărbătorim astăzi unul dintre simbolurile fundamentale ale unității noastre naționale: limba română“, preciza mesajul Administrației Prezidențiale, păstrându-se, totuși, într-o anumită zonă de ambiguitate. Fiindcă este vorba – și poate trebuia spus explicit – despre altă unitate decât cea politică, realizată pe etapă, în timpuri moderne, apropiate. Limba pe care o vorbim, cântăm și scriem amintește de o unitate genetică, de o istorie întreagă în care, formându-se idiomul, s-a format, împreună cu el, și poporul care îl vorbește. Într-un anume sens, poporul român a crescut din limba română, o latină îmblânzită, apoi îmbogățită cu elemente slave, mlădioase, cu alte straturi, turcice, cu preluări din greacă, din alte limbi neolatine și, mai recent, în continuă efervescență și evoluție, aptă să aducă acasă la ea sugestii din anglo-saxonă și din germană fără a-și pierde caracteristicile esențiale, îmbogățindu-se neobosit. Rămâne de descoperit dacă românii împrumută suplețea, înțelepciunea și imaginația lor limbii vorbite de ani ori este tocmai invers, dacă nu cumva modelarea modului lor de a fi se produce ca urmare a șlefuirii la care îi supune, pe fiecare după caz, mai mult sau mai puțin, limba română.
Limba este prima noastră deschidere spre universalitate: cu vocabularul ei latin și cu regulile de punere în propoziții și în fraze articulate a acestuia, cu destule, bogate, achiziții slave, dintru început româna s-a impus ca un vehicul comunicațional și cultural spectaculos prin formele ei complicate, uneori imprevizibile, proteice, în care s-a dezvoltat în decursul timpului. Pluralitatea modalităților ei și chiar metamorfozele uluitoare pe care le poate îmbrăca se constată nu doar prin varietatea ei plastică, de la un autor la altul – vezi limba din primele capodopere literare din cultura noastră, Istoria ieroglifică și cea din Țiganiada, de pildă –, ori de la o provincie românească la alta, dar și dintre contemporani și prieteni (a se compara, spre edificare, Creangă, Slavici, Eminescu și Caragiale, cei care au pus temeiurile clasicității literare românești; dar și Ion Ghica și B.P. Hasdeu, Odobescu și Maiorescu, de pildă).
Pe aceste straturi lingvistice fundamentale s-au întipărit apoi și turcismele, unele preluate în vechime, de la pecenegi și cumani, altele în secolele dominației otomane; și aceasta, o componentă aflată la mare distanță de purisme rasiale-geografice, deschizătoare de trasee incredibil de productive. Coordonata „Isarlâk“, de la cronicarii sec. al XVIII-lea și legiuitorii valahi și moldavi ai aceluiași veac la Ghica, Matei Caragiale, romanele „decadente“ ale lui Eugen Barbu (Principele și Săptămâna nebunilor), s-a construit în această direcție.
Grecismele au și ele o istorie complexă, dar profund semnificativă. Felul cum le-a legitimat utilitatea Cantemir în prefața la unicul lui roman este relevant tocmai prin această intenție de construire a universalității conceptuale și a deschiderii către cultura mare, ca și către rațional și logic, printre români.
Aventura sec. al XIX-lea, cu occidentalizarea ei, a trecut prin latinismul purist și excesiv, prin italienismul lui Heliade-Rădulescu, prin franțuzism, statornicind o anume utilizare și îmbogățire a românei ce a părut pentru o vreme normativă.
Astăzi se primesc îndrăzneț decalcuri multiple, aluvionare din anglo-saxonă, mod de a urma hegemonii politico-culturale și tehnologice noi, dar și reafirmare a caracterului viu, evolutiv-adaptativ, al românei actuale.
Pledoaria lui Petru Dumitriu în favoarea priorității, pentru români, a propriei lor limbi în raport cu oricare alta este de ținut minte: „Dacă știu mai multe limbi, în care să mă rog? Răspunsul meu e foarte simplu: în limba copilăriei mele. Cea mai simplă și mai directă dintre limbile pe care le știu, în cea mai simplă și mai directă fază în care am învățat-o“. Limbă a copilăriei și a rugăciunii oricăruia dintre cei ce ne recunoaștem români, româna are avantajul de a fi limba în mediul căreia ne-am născut și în care suntem acasă. „… O limbă, ca spirit manifest și cotidian al unei culturi, este «locul de adăpost al ființei», «casa» ei; și … ea, limba, vorbește prin poeți și gânditori, supunându-i propriilor ei modulații, că limba îi vorbește – îi declină și îi conjugă, s-ar putea spune – pe autorii care creează în găoacea ei“ (Marta Petreu).
Dificultatea de a traduce unele expresii ori cuvinte românești – dintre care „dor“ pare a fi cel mai faimos, chiar dacă nu și singurul – indică nu, cum se crede uneori, un neajuns filologic local, ci tocmai pe dos, expresia de mare și profundă unicitate a nuanțelor pentru anumite sentimente și gânduri universale. Prin arta ei combinatorică, prin subtilitatea construcțiilor, prin uluitoarele scântei și adumbriri pe care le conține, româna este o limbă de mare potențial, subtilă și profundă, netă și aspră, după caz. Că s-a întâmplat să devină prin lege posesoarea unei zile a ei, când o așezăm în centrul atenției și ne bucurăm de ea, este deja minunat. Nu trebuie însă uitat că româna a devenit, după 1 ianuarie 2007, o limbă deplin recunoscută a Uniunii Europene. De aici înainte va trebui să încercăm să obținem sărbătorirea ei și în restul Europei, oficial, prin UNESCO și prin intermediul altor instituții comunitare. Este prea mare harul ei pentru a o ține numai pentru noi, acasă.
Iată un orizont de cucerit: al românei ca limbă de cultură europeană intrată deplin în drepturi. Căci se pot spune bune și rele despre români, dar despre limba pe care o vorbesc nu încap decât exclamații de admirație.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeș-Bolyai
