Seria de rezultate nefaste ale Soranei a continuat și la Cincinnati, unde românca a pierdut în două seturi cu Ana Ivanovic, 6-1, 7-5. A fost un meci cu totul diferit față de filmul ultimei întâlniri directe dintre cele două, cea de la București, din primăvară. Atunci, Sorana și-a găsit tenisul cel mai bun, extramotivată de public și de încărcătura meciului, și și-a blitzuit prietena cu o serie de execuții superbe care nu i-au dat Anei nici timp să se dezmeticească, nici răgaz să reintre în meci.
Diferențele dintre cele două meciuri ar putea foarte bine servi drept metaforă pentru cele două extreme ale Soranei. Din păcate, pe cât de sublim e tenisul ei atunci când intră în transă, pe atât de întristător devine jocul ei când forma lipsește cu desăvârșire. La Sorana lipsesc nuanțele, totul este fie alb, fie negru. Eșecurile sunt dezolante, victoriile sunt entuziasmante, nicidecum altfel. Lipsește mijlocul. Cum știm, stilul ei de joc este bazat întru totul pe lovituri direct câștigătoare și riscuri asumate, marja de eroare este foarte mică spre inexistentă, așa că e absolut firesc ca atunci când siguranța în forțele proprii dispare, jocul Soranei, structurat pe emoție și încredere, să se prăbușească pe de-a-ntregul. E un cerc vicios: ca acele lovituri minunate să prindă liniile, ea are nevoie de ritm, iar ritmul e greu de procurat când greșești și pierzi mai mult decât câștigi. Dacă nu e ritm, nu e nici luciditate. Planul de joc e, inevitabil, chestionat sau abandonat, iar situația scapă foarte repede de sub control, mai ales neavând un backup la care să apeleze până când trece furtuna.
Citește analiza completă a meciului pe Treizecizero.ro
