În România, coaliția aflată la putere încearcă să devieze cursul luptei anticorupție tocmai când aceasta a început să dea rezultate pe plan intern și să devină sursă de inspirație pe plan extern. La frontierele noastre (nordică și estică), în schimb, tot mai mulți oameni își dau seama că soluția cu cel mai însemnat potențial salvator e tocmai bătălia asta cu jefuitorii bunului public. O bătălie pe care premierul și alți politicieni români cu un "profund" simț al istoriei și-o doresc rapid pierdută.
De la dezincriminarea conflictului de interese și până la eliminarea arestului preventiv pentru o gamă largă de infracțiuni „pașnice”, dar mai ales de corupție, în Parlamentul României așteaptă ultimul OK mai multe modificări la legislația penală și de integritate. Repet, ULTIMUL OK, pentru că primul s-a dat deja, în cazul celor mai multor modificări fiind vorba de trecerea lor nestingherită prin Senatul condus de Călin Popescu Tăriceanu.
Demonizarea DNA continuă într-un ritm care-l face pe Dan Voiculescu să roșească de mândrie dincolo de gratii sau ca și cum Ponta ar fi câștigat detașat alegerile prezidențiale din noiembrie. Tupeul în materie de inițiativă legislativă al aleșilor din majoritatea parlamentară, coroborat cu înjurăturile și amenințările cotidiene ce se preling pe ecranele propagandei guvernamentale converg în aceeași direcție: pe verticală – decapitarea DNA, pe orizontală – intimidarea procurorilor de caz.
Stilul profund moscovit în care se derulează zilele astea atacul la vârful Înaltei Curți de Casație și Justiție – întâmplător, tocmai acea instanță care a pus capăt carierei și libertății unor politicieni și moguli de care nici divinitatea nu părea capabilă a se atinge – introduce o varabilă de lux în ecuația complexă prin care se încearcă deraierea României de pe șina occidentală.
O variabilă care încă nu fusese folosită în lupta murdară cu statul de drept, dar care, ce-i drept, prezintă un potențial uriaș pentru mașinile de spălat creiere precum Antena 3 sau RTV.
În laboratoarele Puterii se speră ca din cazul Rarinca – acela al femeii achitate definitiv după ce mai mulți judecători îi prelungiseră arestul preventiv până la șase luni, iar primul complet o condamnase la trei ani cu suspendare – să se poată modela un caz de crimă perfectă. Se speră ca președinta Curții Supreme, Livia Stanciu, să fie îngropată definitiv, sistemul de justiție să piară aruncat în prăpastie, iar autorul macabrei diversiuni să nu fie niciodată tratat ca un criminal de drept comun, dar să fie primit în oraș ca un erou.
În fine, la nivelul politicii înalte premierul României își vede în continuare de treabă încadrat fiind de câțiva „Most wanted”:
*Călin Popescu Tăriceanu – un șef al Senatului lacheu, care în profundul dispreț al legii (vezi inadvertențele din scrisoarea în care îi cere președintelui Iohannis să-i salveze pe corupți de Livia Stanciu și de Laura Codruța Kovesi) și cu o adâncă durere în cot față de statul de drept declanșează o adevărată mineriadă împotriva codului Penal și a conducerilor DNA și Înaltei Curți de Casație și Justiție.
*Dan Șova – distrugător de probe, prieten de contracte cu statul al premierului Ponta, nu în ultimul rând, buturuga mică pentru care e răsturnată o instituție mare în orice democrație, precum Parlamentul. În cazul nostru, acel Parlament care subminează activitatea justiției, protejându-l pe Șova de trimiterea în fața unui judecător care să decidă dacă prea-miruitul este sau nu de arestat, așa cum cer procurorii DNA.
*Liviu Dragnea – baronul arhetipal, care rămâne într-o funcție cheie din PSD, baronul despre care, chiar dacă cu o strângere personală de inimă (având în vedere lupta strânsă pentru influență în partid), premierul Ponta spune scrâșnind: „rămâne partenerul meu”. Toate astea, deși maestrul Dragnea a fost condamnat în dosarul fraudelor de la referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, din 2012. Dragnea, baronul care a rămas la timonă pentru că așa au vrut ceilalți baroni, varani rudimentari, dar ucigători, pentru care nu a existat lege, dar care azi se tem de ea mai mult ca niciodată. Motiv pentru care și împroașcă la debit maxim tot ceea ce e sănătos, cu otrava lor proverbială.
Ceea ce am descris mai sus formează doar un tablou succint al pragului de care a dat cu capul România jumătății de an 2015.
Însă cel mai interesant în toată povestea asta nu se regăsește neapărat în dramatismul tușelor care compun prezentul tablou, cât în lipsa de adecvare istorică a ceea ce o bună parte a clasei politice țintește azi, anume înăbușirea luptei anticorupție.
PE DE O PARTE, SĂ PRIVIM ÎNĂUNTRU:
Cât este de rațional ca politicienii unei țări profund corupte, ca România, să gripeze un mecanism care devenise tot mai eficient în lupta cu acest fenomen? Fenomen care, timp de 25 de ani, a subminat ca un cancer dezvoltarea țării în care trăim!
Cât de național poate fi interesul de a spulbera o legislație anti-mafia care tocmai începuse să-și dovedească eficiența și cât de patriotice pot fi considerate tentativele de a distruge independența procurorilor și judecătorilor?
De unde și până unde dictatura unei părți a Parlamentului e preferabilă separației neechivoce a puterilor într-un stat de drept?
PE DE ALTĂ PARTE, SĂ PRIVIM ÎN JUR, APROAPE, FOARTE APROAPE:
Fix în perioada în care minți strălucite în protejarea celor vinovați de participare la raptul național consideră că, în România, trebuie înfundate canalele anticorupției, în câteva țări cu acre avem frontiere performanțele de tip DNA încep să inspire.
Moldova și Ucraina sunt două exemple tot mai limpezi în acest sens, două state în care corupția a făcut ravagii pe care, din fericire pentru noi, România nu a mai apucat să le experimenteze.
Din nefericire pentru ele, ambele au ajuns la această concluzie abia după ce au suferit pierderi teritoriale, abia după ce rețelele mafiote au acaparat pur și simplu economia și politica, abia după ce corupții care începuseră de jos s-au transformat din hoți locali în adevărați vânzători de țară.
Și într-un caz, și în celălalt, cei jefuiți au fost cetățenii.
Beneficiarii, în schimb, au fost mogulii locali și regimul mafiot de la Moscova, cu tot ceea ce înseamnă regim mafiot la Moscova – de la oligarhul rus, la KGB-istul rus și până la președintele rus.
Nu este deloc limpede cât de mult își doresc un start anticorupție politicienii de la Chișinău, chiar dacă din declarațiile lor publice ai fi tentat să rămâi cu impresia că asiști la o întrecere pe ramură în exprimarea atașamentului în acest sens.
Pe de altă parte, având în vedere configurația politică actuală, ca și influența pe care Moscova o păstrează la nivelul unei părți semnificative a elitei politice din Moldova, e simplu de conchis că jocul multor oficiali este unul mai mult de fațadă.
Însă important de reținut este că, în 2015, interesul publicului pentru copierea modelului românesc de luptă anticorupție cunoaște o creștere de neignorat.
DNA-ul de la București are un potențial uriaș de a deveni o muză pentru publicul pro-european de la Chișinău, iar suita de dezamăgiri produsă de politicienii locali va potența această tendință.
Cumva ca în România, colapsul încrederii cetățenilor în clasa politică a creat un culoar nou, favorabil procurorilor și judecătorilor, dar acelora dintre ei care dovedesc curaj și competență în vânarea celor care au înșelat încrederea, urmată de scoaterea lor din circuit.
DNA a trecut deja Prutul, spunea, recent, ambasadorul României în Republica Moldova.
Și – ar trebui s-o știe și Ponta, și Șova, și Tăriceanu – DNA nu a trecut degeaba Prutul.
Ucraina, la rândul ei, este un exemplu de țară pe care corupția a transformat-o într-un pui rotisat: tânără, ucisă, prăjită, servită caldă.
Oligarhii și politicienii corupți i-au ținut economia captivă.
Mai departe, din orientarea strategică au făcut o fantomă, pentru ca, în final, din pace să facă o speranță, iar din teritoriu o fracție.
Acum, pe fondul a circa 14 luni de război, Kievul a decis ca printre numeroasele-i priorități strategice să introducă și lupta anticorupție. Probabil va fi una sângeroasă, dat fiind nivelul la care corupția a ajuns în Ucraina după destrămarea URSS, nivel potențat în tot acest timp de proximitatea Rusiei.
De reținut, însă, că în Strategia de Securitate Națională, proaspăt promulgată de președintele Petro Poroșenko, lupta împotriva corupției a primit și ea un loc al său.
Printre altele, Strategia mai face trimitere la necesitatea reformării administrației publice și a serviciilor de informații, la dobândirea unei independențe în planul industriei de apărare, la pregătirea pentru aderarea la UE și NATO sau la refacerea integrității teritoriale. Evident, prezintă Rusia ca stat agresor și o amenințare la adresa securității naționale.
Toate sunt ținte mai mult decât ambițioase, iar având în vedere situația actuală a Ucrainei ne putem da ușor seama că dificultatea de a le atinge crește exponențial.
Totuși, ar fi imposibil de imaginat ca pașii spre atingerea unor asemenea obiective să poată fi făcuți în lipsa declanșării unei ofensive anticorupție de proporții.
De altfel, oficialii de la Kiev au înțeles deja că puterea oligarhilor nu va mai putea fi aceeași de dinaintea conflictului cu Rusia. De văzut, bineînțeles, și dacă autoritățile vor reuși să limiteze impactul și propășirea acestei specii, dar cert este că eforturile în acest sens sunt pe radar.
Or, tocmai când până și țări ca Moldova și Ucraina încep să înțeleagă – târziu, e drept – că lupta împotriva corupției este vitală pentru integritatea lor, cum ar trebui să interpretăm gestul acelor politicieni din România care fac totul să oprească ofensiva DNA, să-i timoreze pe judecătorii Înaltei Curți și să mutileze legislația astfel încât să facă din ea o peoteză de plastilină?
Să fie ei eroi, patrioți?
Și dacă da, oare pentru cine?
Că interesul României sigur nu-l servesc, iar Putin n-are de ce să nu-i aplaude.
Cum dau ei un picior în figura unei istorii care ne zâmbea!
