Criza din Ucraina a redesenat vechile linii de demarcație din Europa. Distincția dintre Vest și Est a devenit irelevantă, după cum a devenit și cea dintre Vechea Europă (antiamericană) și Noua Europă (proamericană) propusă de fostul șef al Pentagonului, Donald Rumsfeld, în timpul războiului din Irak. Țările europene se diferențiază astăzi prin atitudinea față de Rusia. De o parte se află statele „acomodante“, care pledează pentru „înțelegerea” acțiunilor Moscovei, iar de cealaltă, cele care numesc agresiunea „agresiune“ și cer Rusiei să respecte legile internaționale.
Slovacia. La Bratislava, ca la București
Falimentul moral și duplicitatea guvernului socialist al Cehiei sunt cel mai bine exprimate de o declarație a ministrului Apărării de la Praga, Martin Stropinsky, care după discursul lui Barack Obama de la Varșovia, de pe 4 iunie, când a reafirmat angajamentul de a apăra Polonia, România și statele baltice și a propus un plan în valoare de un miliard de dolari pentru întărirea prezenței militare NATO în Europa de Est, s-a trezit făcând o comparație calificată de Wall Street Journal drept „tâmpită”. Stropinsky a afirmat, nici mai mult, nici mai puțin, că Cehia nu dorește baze militare NATO și soldați americani pe teritoriul său pentru că acest lucru ar evoca invazia Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia din 1968. Două zile mai târziu, și prim-ministrul socialist al Slovaciei, Robert Fico, a respins creșterea prezenței militare a NATO în Slovacia pe exact același temei, ceea ce este relevant pentru atitudinea guvernului de la Bratislava.
Citește și: Cum a divizat Rusia Europa de Est (I)
Fico a pierdut rău alegerile prezidențiale de la sfârșitul lui martie în fața omului de afaceri Andrej Kiska. În campanie, Fico a făcut mare caz de lipsa de experiență internațională a lui Kiska și s-a prezentat pe sine drept un politician abil în politica externă. Atât de abil este prim-ministrul acestei micuțe țări central-europene, că n-a găsit nici un moment pentru a face o declarație lipsită de echivoc privind agresiunea rusă în Crimeea. Cel care a declarat că Slovacia nu recunoaște referendumul din Crimeea a fost președintele de la acea dată, Ivan Gasparovici. La rândul său, Andrej Kiska a declarat într-un interviu, cu câteva zile înainte de a prelua mandatul: „Suntem o țară mică și suntem dependenți de Rusia, dar nu putem lăsa interesele economice să ne oprească să spunem lucrurilor pe nume. Dacă cineva comite un act de agresiune, atunci este agresiune. Punct”.
Cu totul alta este poziția „experimentatului” Robert Fico, unul dintre cei mai înverșunați adversari ai sancțiunilor împotriva Rusiei: „Toată indignarea gardienilor democrației se stinge atunci când se lovește de interesele lor economice – declara Fico în luna martie. Cu alte cuvinte, de câte ori interesele economice ale unei țări sunt în joc, problemele legate de drepturile omului și democrație ies din scenă”.
Slovacia depinde 100% de gazul rusesc și este, totodată, țară de tranzit pentru aproximativ 40% din gazul rusesc care ajunge în Europa. Ucraina spera să ajungă la un acord cu partea slovacă astfel încât să permită fluxul de gaz în ambele direcții (așa-numitul reverse flow) care să îi asigure aprovizionarea în cazul în care rușii închid robinetul. Ce a primit în schimb a fost un acord semnat la sfârșitul lunii aprilie pentru modernizarea unei conducte nefolosite prin care ar primi din Slovacia 3 miliarde metri cubi pe an în condițiile unui necesar de 55 de miliarde. Dar nici aceste 3 miliarde nu sunt sigure pentru că Slovacia a acceptat condițiile Gazprom, care nu permite accesul terților, în schimbul unei reduceri a prețului. Cu două săptămâni în urmă, Fico a declarat că actuala dispută privind gazele între Rusia și Ucraina nu este politică, ci strict comercială pentru că rușii au oprit livrările vara, nu iarna, ca în 2009, și a dat vina pe Ucraina că a lăsat Slovacia fără gaze în ianuarie 2009.
Țările baltice. Vocea ignorată a Estului
Până la Crimeea, orice om politic sau diplomat occidental care îndrăznea să ridice problema atitudinii agresive a regimului lui Vladimir Putin față de vecini își punea serios în joc cariera pentru că linia oficială era că „Războiul Rece s-a încheiat și cine vede vreo amenințare rusească e ori rusofob ori paranoic”. Și nimeni nu era mai des taxat drept rusofob sau paranoic decât statele baltice, ale căror avertismente au fost în mod constant ignorate, deși balticii, care au fost 50 de ani sub ocupație sovietică, sunt cei care cunosc cel mai bine politica rusească. Marko Mihkelson, președintele Comisiei de politică externă a Parlamentului estonian, a rezumat cel mai bine: „Noi am spus-o de nenumărate ori: Rusia nu e o nouă Rusie. Este aceeași Rusie care își continuă tradiția expansionistă”.
Amenințarea rusească la adresa țărilor baltice este cât se poate de reală. Minoritatea rusă din Letonia este de 27% din populație, iar în Estonia de 25%, dar în regiunea de nord-vest a Estoniei, la o aruncătură de băț de Sankt Petersburg, concentrația rușilor se ridică uneori și la 80%. Această situație i-a făcut pe baltici, dar și pe unii occidentali să evoce episodul invaziei Cehoslovaciei de către Germania nazistă sub pretextul protejării minorității germane din regiunea sudetă. Imediat după invazia Crimeii, președintele lituanian, Dalia Grybauskaite, a avertizat că Rusia încearcă să redeseneze harta Europei și că după Ucraina vor urma Moldova și țările baltice.
Balticii au cel mai mult de pierdut dintr-o relație înghețată cu Rusia. 25% din comerțul Lituaniei se face cu Rusia, respectiv 10% din cel al Estoniei și Letoniei. Economia celor trei țări este dependentă de Rusia în transporturi, porturi, logistică, agricultură, industria alimentară, dar mai ales în materie de energie. Dacă rușii opresc gazul, există un singur depozit în Letonia care ar putea asigura alimentarea celor trei țări pentru trei luni, dar atât. Nu există nici o legătură cu restul Europei și nici facilități portuare pentru gaz natural lichefiat.
Și cu toate acestea țările baltice nu au nici cea mai mică intenție să se încline în fața Moscovei și a lui Putin. Dacă e ceva, balticii sunt nemulțumiți că agresiunea rusă asupra Ucrainei nu a fost condamnată în termeni suficient de fermi. Țările baltice vor sancțiuni mult mai dure și, potrivit unui diplomat leton citat de The Economist, „lista cu persoanele supuse sancțiunilor este o glumă pentru că nici măcar nu conține persoanele care ar trebui să figureze acolo”. Balticii vor trupe americane pe teritoriul lor și încearcă să-i convingă pe suedezi (principala lor alternativă economică la Rusia) și pe finlandezi să renunțe la neutralitate și să adere la NATO.
Cât despre gaz, pe 10 iunie, Lituania a amendat Gazprom cu 48 de milioane de dolari pentru încălcarea legilor antitrust. Două zile mai târziu, Gazprom a anunțat că vinde cele 37% din acțiunile pe care le deținea la companiile lituaniene de distribuție și de transport de gaze naturale, iar guvernul lituanian s-a arătat bucuros să cumpere. Președintele estonian, Toomas Hendrik Ilves, avertiza într-un articol în Washington Post că „răspunsul nostru pentru Rusia nu trebuie să fie legat de prețul gazelor, ci de respectarea valorilor comune. Sancțiunile economice sunt mai ieftine decât intervenția militară”.
Ungaria. Convertirea lui Orban la putinism
În 2008, liderul Fidesz, aflat în opoziție, Viktor Orban, tuna și fulgera împotriva prim-ministrului Ferenc Gyurcsany, care semnase un acord cu Vladimir Putin pentru construcția gazoductului South Stream. Doi ani mai târziu, în preajma alegerilor, același Orban îl acuza pe Gyurcsany de trădare pentru că ar fi vrut să dea compania ungară MOL rușilor de la Gazprom.
Patru ani mai târziu, după încă o rundă de alegeri câștigate de Fidesz, Orban este artizanul unei răsturnări copernicane în politica externă. Vladimir Putin a devenit prietenul său cel mai bun, iar Rusia – indispensabilă pentru sectorul energetic ungar.
După invazia Crimeii, trei zile Orban n-a scos o vorbă și s-a ascuns după declarația de condamnare a Grupului de la Vișegrad. Când a făcut-o, a ținut să precizeze că Ungaria nu este parte a conflictului ruso-ucrainean de parcă îi ceruse cineva să declare război și a răsucit întreaga problemă la minoritatea maghiară din Ucraina, dând asigurări că aceasta este în siguranță. Nici o vorbă despre Crimeea, cum nu scosese nici o vorbă despre masacrul din Maidan de pe 18 februarie. După ce a câștigat alegerile de pe 6 aprilie, Orban a trecut la atac împotriva… Ucrainei, astfel că pe la mijlocul lunii mai, în plin conflict în estul Ucrainei, Orban s-a trezit să ceară „cetățenie dublă, drepturi colective depline pentru cei 200.000 de maghiari din Ucraina și autonomie”. Nimeni în Europa nu cere și nu recunoaște drepturi colective, cu atât mai puțin „depline”, cu excepția Rusiei, care exact asta face în estul Ucrainei. Promovează „drepturi colective depline și autonomia” cu Kalașnikovul. Declarația a determinat guvernul de la Kiev să îl convoace pe ambasadorul ungar și a stârnit îngrijorarea Poloniei, care a emis imediat o condamnare a poziției exprimate de prim-ministrul Ungariei.
Ca și Victor Ponta, Viktor Orban are prostul obicei să spună una în capitalele vizitate și altceva acasă. La sfârșitul lunii martie, la congresul PPE ținut la Bruxelles, Orban a cerut Uniunii Europene să-și apere valorile democratice în criza din Crimeea, dar o săptămână mai târziu, în plină campanie, vorbea despre datoria sa de „a proteja familiile maghiare de profitorii, monopoliștii și birocrații imperialiști” de la Bruxelles. Nici o vorbă despre imperialistul de la Moscova a cărui manieră autoritaristă de guvernare încearcă să o redea la Budapesta.
Cât despre vânzarea țării către ruși, în decembrie anul trecut șeful Gazprom, Alexei Miller, a venit la Budapesta, unde a semnat cu Orban un acord de construcție a sectorului ungar al gazoductului…South Stream, iar o lună mai târziu, în plină criză ucraineană, se ducea Orban la Moscova pentru a semna cu Putin un acord de construcție de către Rosatom a două noi reactoare nucleare la centrala de Paks, contra unui împrumut de 10 miliarde de euro pus la dispoziție cu generozitate de Putin. Cum destinul energetic al Ungariei este din ce în ce mai strâns legat de cel al Rusiei, Orban este unul dintre cei mai vocali adversari ai sancțiunilor împotriva Moscovei.
Bulgaria. South Stream doboară guvernul
Președintele Rosen Plevneliev a anunțat duminică seară că Parlamentul Bulgariei va fi dizolvat la 6 august, iar data alegerilor anticipate a fost stabilită pentru 5 octombrie, punând în acest fel capăt crizei politice create de divergențele legate de construcția gazoductului South Stream.
Guvernul Plamen Oreșarski, dominat de socialiști, a fost dintru început considerat „guvernul South Stream”. Costul total al sectorului bulgar al conductei a fost estimat la 3,5 miliarde de euro, cam în aceeași manieră în care modernizarea stațiunii Soci pentru Olimpiada de iarnă a costat 50 miliarde dolari. Cu alte cuvinte, de South Stream trebuiau să profite o mulțime de subcontractori afiliați Partidului Socialist, unul dintre cele mai pro-ruse din Europa, motiv pentru care Bulgaria a fost numită „Calul troian al Rusiei” în Uniunea Europeană. Principalul contractor era însă compania rusă Stroytransgaz, deținută de omul de afaceri Ghenadi Timcenko, aflat pe lista de sancțiuni a SUA și UE. În primă instanță, guvernul de la Sofia n-a ținut seama de avertismentele venite de la Bruxelles și, prin aprilie, a mers până acolo încât să modifice Legea Energiei pentru a declara că cei 27 de kilometri din platoul continental bulgar din Marea Neagră pe unde trebuia construită South Stream nu reprezintă teritoriu al Uniunii Europene. Abia pe 3 iunie, când însuși președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a avertizat Bulgaria că Executivul UE va declanșa acțiuni de infringement împotriva Bulgariei pentru încălcarea reglementărilor europene privind concurența și achizițiile publice, guvernul de la Sofia și-a dat seama că situația este gravă. Cât de gravă a devenit foarte clar când ambasadorul american la Sofia a transmis că firmele bulgare care vor participa la construcția gazoductului riscă să fie supuse sancțiunilor americane. Abia în acel moment, partidul etnicilor turci, Mișcarea pentru Drepturi și Libertăți, a anunțat că iese din coaliția de guvernământ. Pe 8 iunie, trei senatori americani, John McCain, Ron Johnson și Christopher Murphy, soseau la Sofia venind de la București, iar a doua zi Oreșarski anunța suspendarea lucrărilor la South Stream.
Principalul avocat al South Stream și artizanul strângerii legăturilor cu Moscova este președintele socialiștilor bulgari, Serghei Stanișev, născut în URSS (mai exact la Kherson, în Ucraina) și educat la Moscova, nimeni altul decât președintele Partidului Socialiștilor Europeni. Dacă președintele Plevneliev a făcut declarații ferme privitor la anexarea Crimeii, guvernul bulgar s-a mulțumit să își exprime neconvingător preocuparea. În schimb, partidul socialist a emis o rezoluție în care se pronunță împotriva sancțiunilor la adresa Moscovei și avertizează că „Bulgaria nu ar trebui să se alinieze cu poziția oricui”. De aliniat nu s-au aliniat, în schimb un parlamentar socialist, Nikolai Malinov, i-a transmis o scrisoare de felicitare lui Putin pentru anexarea Crimeii, în care avertiza că „urmează Balcanii”. Malinov nu este chiar orice parlamentar, ci patronul ziarului Duma, oficiosul Partidului Socialist Bulgar.
Serbia. Aliatul Rusiei
Dintre statele fostei Iugoslavii, cea mai puternică declarație de condamnare a agresiunii ruse în Crimeea a venit din partea Muntenegrului, țară prin care nu trece South Stream. Guvernul socialist al lui Zoran Milanovici de la Zagreb n-a spus nimic, Slovenia s-a oferit mediator, Macedonia și Bosnia au dat niște declarații vagi pentru a nu supăra pe nimeni. În schimb, guvernul Serbiei a refuzat explicit să condamne Rusia și s-a declarat împotriva sancțiunilor. Atât Serbia, unde Gazprom deține principala companie petrolieră, NIS, cât și Croația și Slovenia speră să beneficieze de construcția South Stream. Dintre țările balcanice, cea mai fermă poziție de condamnare a avut-o Albania.
România
Dacă președintele Traian Băsescu a fost explicit în condamnarea agresiunii ruse asupra Ucrainei și a cerut în mod repetat Moscovei să renunțe la susținerea rebelilor din estul Ucrainei, guvernul a avut o poziție mult mai ambiguă. În primul comunicat de după anexarea Crimeii, Ministerul de Externe de la București a emis un comunicat vag în care își exprima îngrijorarea, dar nu menționa principalul agresor, Rusia. Totodată, premierului Victor Ponta i-au trebuit mai multe zile până să constate agravarea situației din Ucraina și nu a emis o condamnare oficială decât mult mai târziu.
România nu se află în situația de a fi dependentă de gazul rusesc și atât președintele, cât și prim-ministrul s-au pronunțat în favoarea independenței energetice a României, dar nu par să se înțeleagă asupra modului în care va fi obținută aceasta. Pe de altă parte, Băsescu s-a declarat nemulțumit de inițiativa premierului polonez Donald Tusk de uniune energetică și a reproșat Poloniei că nu a susținut suficient proiectul gazoductului Nabucco, acum defunct. Băsescu nu a respins uniunea energetică, dar a lăsat să se înțeleagă că România nu depinde de aceasta pentru a-și asigura alimentarea cu gaz.
Criza din Ucraina a scos la iveală atitudinea pro-rusă a țărilor care înconjoară România (Ungaria, Bulgaria, Serbia), precum și slăbirea angajamentului pro-occidental al unor țări central-europene precum Cehia și Slovacia, ceea ce face din țara noastră principalul avanpost al intereselor occidentale la Marea Neagră. În aceste condiții, România nu are alternativă la consolidarea parteneriatului cu Statele Unite, dar și cu țările din regiune care au dat dovadă fără echivoc de fermitate față de ilegalitățile comise de Rusia, în primul rând cu Polonia și țările baltice.
