S-a mai scris despre caracterul restrictiv al Articolului 19 al Legii partidelor politice (14/2003). Conform acestuia, pentru înregistrarea unui partid politic este necesarǎ prezentarea unei liste de semnǎturi care “trebuie să cuprindă cel puţin 25.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 18 din judeţele ţării şi municipiul Bucureşti, dar nu mai puţin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste judeţe şi municipiul Bucureşti”.
Prevederea este extremǎ, în primul rând prin numǎrul de semnǎturi cerute (fusese de 10.000, dar a fost mǎrit în 2002, de cǎtre majoritatea PSD), de departe cel mai mare numǎr prevǎzut într-un stat european. Apoi, este vorba nu doar de semnǎturi de susţinere, ci de asumarea calitǎţii de “membru fondator”, ceea ce exclude membrii unor categorii importante de cetǎţeni cum ar fi militarii, magistraţii, clericii etc., precum şi membrii altor partide. În sfârşit, prin impunerea distribuţiei în minimum 18 judeţe (pânǎ în 2002 erau doar 15), cu câte 700 de persoane, sunt excluse partidele regionale şi cele locale, deşi legea nu prevede în mod explicit acest lucru.
Cunosc argumentele care au dus la introducerea şi înǎsprirea succesivǎ a restricţiilor. Prin Decretul-lege nr.4 din 3 ianuarie 1990, CFSN dǎdea posibilitatea înfiinţǎrii unui partid cu numai 251 de membri. Pe aceastǎ bazǎ, toate partidele având reprezentanţi în Parlamentul provizoriu care a funcţionat pânǎ la primele alegeri, FSN şi-a înfiinţat sute de partide-satelit care au “sufocat” partidele istorice – veritabila opoziţie de atunci. Partidele primeau sedii gratis (unele, adevărate palate pe care ulterior şi le-au cumpǎrat sub preţul pieţei – vezi sediile PSD şi PDL din Kiseleff şi Modrogan), îşi puteau tipǎri ziare cu bani publici. S-a produs astfel o “inflaţie” de partide, la alegerile din 20 mai 1990 participând 71 de partide şi alianţe, ceea ce a fǎcut ca, în campania electoralǎ, fiecare (inclusiv cele care chiar ar fi avut ceva de spus) sǎ dispunǎ vreo trei minute de exprimare la unicul post de televiziune.
Dar acest neajuns a fost rezolvat prin punerea carului înaintea boilor: în loc sǎ laşi partidul sǎ se înfiinţeze cu un minim de condiţii, astfel încât sǎ-şi poatǎ promova ideile, sǎ atragǎ membri şi resurse şi abia apoi sǎ-i impui nişte condiţii (rezonabile – îmi propun sǎ discut într-un articol viitor conţinutul acestui termen) pentru participarea la alegeri, eventuala finanţare din bani publici, etc., s-a fǎcut aproape imposibilǎ apariţia de noi partide, dupǎ ce câteva reuşiserǎ sǎ se “aranjeze” pe scena politicǎ “mainstream”.
Existǎ iniţiative legislative care încearcǎ sǎ îndulceascǎ condiţiile înfiinţǎrii unui nou partid. Monica Macovei a scris un proiect de lege, promovat de parlamentari PDL, prin care se reduce numǎrul de semnǎturi la 500 (câte 50 din 10 judeţe), independentul Remus Cernea are un proiect cu 1.000 de semnǎturi, liberala Alina Gorghiu încearcǎ şi ea simplificarea formalitǎţilor înregistrǎrii. Toate au şanse minime de succes cǎci, ca un fǎcut, niciunul nu a fost depus atunci când partidele respective erau în majoritatea parlamentarǎ. Oricum, nu atacǎ principiul restrângerii dreptului de asociere, ci doar gradul acesteia (revoltǎ în genunchi).
Între timp, un partid care nu existǎ – Partidul Pirat România – a depus o cerere de înregistrare susţinutǎ de un numǎr insuficient de semnǎturi. Tribunalul a respins-o, iar membrii fondatori au ridicat o excepţie de neconstituţionalitate. Despre ce este vorba? În esenţǎ, despre faptul cǎ Legea partidelor încalcǎ articolul 40 al Constituţiei, care spune cǎ “cetăţenii se pot asocia LIBER [s.n.] în partide politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere”. Liber, adicǎ neîngrǎdit decât, eventual, “pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav” (art.53 al aceleiaşi Constituţii). Este evident cǎ un partid înfiinţat de, sǎ zicem, trei cetǎţeni, nu duce, prin aceasta, la apariţia vreuneia dintre situaţiile enumerate.
Impunerea distribuirii într-un anumit numǎr de judeţe, adicǎ interzicerea partidelor regionale sau locale, contravine uneia dintre prevederile Comisiei de la Veneţia, care spune, în “Recomandări privind reglementarea partidelor politice” (2010): “(81) O cerinţǎ privind distribuţia geograficǎ a membrilor partidelor poate reprezenta o severǎ restrângere a participǎrii politice la nivel local şi regional, incompatibilǎ cu dreptul la liberǎ asociere”. Curtea Constituţionalǎ a statuat deja (în cazul termenului obligatoriu de un an dintre adoptarea unei legi cu impact electoral şi producerea efectelor) cǎ prescripţiile Comisiei de la Veneţia au caracter obligatoriu. Aşadar, ar trebui sǎ constate cǎ articolul 19 al Legii Partidelor este neconstituţional şi sǎ deschidǎ, astfel, calea cǎtre primenirea clasei politice.
