Președintele Stratfor George Friedman a avut zilele trecute mai multe întâlniri la Bucureşti. Ieri, şeful Stratfor a publicat o largă analiză a rolului pe care îl are ţara noastră în noul conflict dintre SUA şi Rusia.
Analiza, intitulată „Graniţe. Primele mişcări în România”, publicată de agenţia Stratfor ieri, abordează strategia pe care Statele Unite o aplică în cazul crizei din Ucraina şi explică partitura pe care o are atribuită România.
Acesta punctează însă şi angajamentul pe care şi-l asumă România, ţară pe care o consideră extrem de importantă în cazul în care lucrurile escaladează.
„Vizita lui Biden în România şi cea planificată de preşedintele american Barack Obama în Polonia oferă indicii despre modul în care Washington abordează regiunea şi, cel puţin pentru moment, lumea. Cum vor decurge lucrurile în final depinde, bineînţeles, de Rusia şi de cursul crizei ucrainene”, scrie Friedman, care menţionează că din cei aproximativ 82 de milioane de oameni de pe graniţa estică (Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria) a UE, circa 58 de milioane trăiesc în Polonia şi România.
Friedman trece în revistă trecutul tumultuos al României – experienţa comunistă – şi nu uită să menţioneze cum i-au privit întotdeauna românii pe americani, pe ruşi şi pe nemţi.
„Lăsându-l pe Ceauşescu la o parte, coşmarul a fost creat de sovietici, care au fost atraşi de nemţi. De aici rezultă o trăsătură naţională: când ruşii acţionează, stârnesc frică adânc în inima românească. Când ruşii acţionează şi nemţii iau parte la acţiune, ia viaţă cel mai urât coşmar al românilor. Reacţia lor nu se manifestă ca în cazul polonezilor, care sunt mereu devotaţi confruntării decisive. În schimb, scenariul coşmarului dă naştere unui răspuns mai prudent şi mai sinuos, care include căutarea unei căi de a rezista şi, în acelaşi timp, dacă situaţia o cere, de a se acomoda. Cel mai adesea, duce la o căutare de aliaţi, de preferat poziţionaţi destul de departe aşa încât să nu îi cotropească şi îndeajuns de puternici încât să ofere sprijinul necesar. Evident, americanii sunt croiţi pentru acest rol, atât timp cât nu ies din tipar şi nu generează temeri de dominaţie”, explică Friedman.
Discuţiile purtate de Friedman în timpul vizitei în România i-au dezvăluit percepţia românilor asupra crizei ucrainene. Acesta scrie că românii nu au nici un dubiu că Rusia este interesată de întreg teritoriul Ucrainei şi că nu sunt dispuşi să renunţe. „Părerea mea este că Rusia nu va renunţa, dar va lăsa lucrurile să se liniştească puţin. Ruşii merg pe ideea că, indiferent de rezultatul alegerilor din Ucraina, ucrainenii nu vor fi în stare să formeze un guvern coerent. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, atunci ruşii îi pot dezbina pe ucraineni în timp, întorcându-se la status-quo-ul anterior. Aşadar, ruşii vor aştepta. Timpul, dacă această previziune este corectă, este de partea ruşilor”, îşi expune analistul punctul de vedere.
Politica Germaniei, spre o aliniere cu Rusia
Analiza directorului Stratfor abordează şi un punct sensibil al alianţei nord-atlantice: „Ruşii nu vor să fie excesiv de agresivi şi din alt motiv: Germania. Germanii nu vor să treacă dincolo de retorica obişnuită în confruntarea cu Rusia. De fapt, nu vor să confrunte Rusia deloc. Vor să facă afaceri cu Rusia. Am auzit de mai multe ori că nemţii au optat deja pentru alinierea cu Rusia din motive comerciale. Politica Germaniei se îndreaptă în această direcţie, dar înţelegerea nu este încă parafată. (…) Preşedintele rus Vladimir Putin îşi doreşte o cât mai apropiată relaţie cu Germania. El nu va fi agresiv în mod făţiş şi excesiv până nu va fi nevoie. Nemţii nu pot fi văzuţi că pur şi simplu îşi abandonează aliaţii europeni şi Putin nu poate să îi pună în această poziţie”.
Friedman a simţit, pe durata vizitei în România, că românii sunt sceptici în ce priveşte sprijinul pe care SUA îl vor da în cazul unei confruntări armate.
„Simpatia românilor nu a dat pe afară. Consideră că au primit un angajament din partea americană, dar pur şi simplu nu ştiu cât de sincer este. (…) Statele Unite au un tipar al angajamentelor în Europa. Întârzie intervenţia până în ultimul moment, construiesc structuri aliate, sprijină aliaţii cu ajutoare militare şi economice, şi apoi aşteaptă până spre final să intervină, întotdeauna cu speranţa că nu vor fi nevoite să o facă. Vizitele lui Biden şi Hagel fac parte din acest proces al creării unui bloc regional care să-i ţină în frâu pe ruşi şi care să creeze un cadru pentru ajutor militar. Intervenţia vine mult mai târziu, dacă vine vreodată.”
