Robinson Crusoe de bunăvoie. „Naufragiaţii“ din Valea Curcubeului

Orașul nu mai există pentru ei. Au fugit de civilizație. Atingând limite greu de bănuit pentru omul modern. Aceasta este povestea soților Roxana și Alexandru Mărgărit, din București. Au preferat să trăiască, de câțiva ani încoace, într-un sat de la poalele Munților Poiana Ruscă, în mijlocul pădurii și al sălbăticiunilor.

Prima oară am vrut să scriu despre doi oameni, soț și soție, fugiți în munți. Pe urmă mi-am dat seama că povestea lor e mai profundă. E, în primul rând, una de iubire. Pentru că se cunosc încă din liceu. Au fost și colegi de bancă la un moment dat, la „Spiru Haret”. Asta îmi spun Roxana și Alexandru Mărgărit. Amândoi de aceeași vârstă – 30 de ani. Am aflat de ei întâmplător. Noroc cu deja „sfântul” Internet! Găsisem un site care se numește „Valea Curcubeului”. Dar acolo era o precizare importantă la capitolul „contact”. Cine vrea să ajungă la soții Mărgărit trebuie să anunțe prin mail, pentru că semnal de telefon în zona lor nu prea e. Adică trebuie să urci pe un deal ca să vorbești la telefon. Mă uit pe hartă, să văd unde e casa lor, în județul Hunedoara, în comuna Lunca Cernii de Jos, satul Valea Babii, la poalele Munților Poiana Ruscă. Le scriu un mail, dau și telefonul meu mobil, și după câteva zile mă sună Alexandru. Bucuros de oaspeți, îmi trimite mai târziu un mail cu descrierea traseului, ca să ajung fix la destinație.

Elev de școală, ghid pentru un ziarist „rătăcit“

Hunedoara e orașul din care pornește drumul spre Ținutul Pădurenilor. Mă îndrept către lacul Cinciș. Pe urmă traversez localitățile Toplița, Dăbâca și Hașdău. Marea surpriză e că drumurile sunt foarte bune! Până la un punct. Am ajuns în Lunca Cernii de Jos. Pe hartă, e capăt de drum, înaintea munților. De aici, conform indicațiilor din mail, caut un indicator spre satul Negoi. S-a îngustat calea. Are doar o singură bandă, asfaltată. Ce te faci dacă te întâlnești cu o mașină care vine din sens opus? Asta cred că e ultima problemă prin pustiul care mă înconjoară. Am ajuns la Negoi. Trebuie să caut alt indicator, de data asta spre satul Valea Babii. Adio asfalt! Uliță pietruită, la început, apoi tot mai pierdută în iarba călcată de roțile căruțelor. Alexandu îmi spusese că ar fi bine să ajung aici când nu plouă. Acum burnițează. Merg cu mașina pe o potecă, ba urcând un deal, ba ocolind o vale. „Firul” e înghițit brusc de pădure, în stânga, iar în dreapta de pajiști. Mă aflu la o răspântie de drumuri. Alexandru îmi zisese că va trebui să las mașina într-un loc și de acolo s-o iau pe jos, cam un kilometru și jumătate. Pământul mustește de apă. N-ai cum să mai mergi cu mașina. Dar pe unde s-o iau? Când văd, de departe, o mogâldeață. Se tot apropie. Un puștan de clasa a șaptea, zice el, după ce îl cunosc. Era cu ghiozdanul în spate. Mă uit la ceas, ora trei după-amiaza. Venea de la școală. De peste două dealuri. Acesta e traseul lui zilnic, de acasă până la școală. Altfel, puștiul zdravăn la trup și roșu în obraji. Vreau să știu de bucureștenii care s-au mutat aici, în Valea Babii. Băiatul îi cunoaște. Aveam să aflu, mai târziu, că Roxana și Alexandru sunt un fel de vedete locale. Toată lumea îi cunoaște. Și mulți își fac cruce, mirați, de orășenii care s-au avântat prin pustietățile astea.

Drum spre pustiu

Foarte „bună” veste îmi dă puștanul! Trebuie s-o iau pe drumul cel rău, mai îmbibat cu apă. Plouase mult aici cu o seară înainte. Copilul îmi face însă o mică instruire despre cum mergi prin locurile astea. Ceva mai în față e o turmă de oi. Câinii s-ar putea să sară pe mine. Așa că aș face bine să mă înarmez cu un băț zdravăn. Când se vor apropia câinii de mine, amenințători, eu ridic bățul în sus. Așa să-l țin, mergând. Și să strig la ei. Câinii vor păstra distanța, mă asigură puștiul. Fac exact așa cum mi-a spus. Văd niște bețe rezemate de un pom. Aleg unul și hai la drum. M-am întâlnit cu turma și la dus și la întoarcere, am aplicat lecția puștiului și totul a fost perfect.

Au lăsat în urmă viața de „șaormari“

Acum imaginați-vă că sunteți în fața unui bazin plin cu apă, voi nu știți să înotați și totuși vă aruncați în adâncuri cu cea mai mare plăcere. Și mai ales cu o voință de nezdruncinat. Ei bine, exact așa au procedat Roxana și Alexandru. Știți, genul acela de orășeni get-beget, el născut în București, ea în Galați, mutată în Capitală de la vârsta adolescenței. Alexandru nu ezită să-și amintească de perioada lor de „șaormari”. Să se ducă la munte? Nci pomeneală. N-au fost cu cortul în viața lor, n-au făcut plimbări în natură. După liceu, ea a făcut Dreptul, el a mers pe specializarea în Limbi Străine. Dar iubirea dintre ei a rămas statornică. S-au căsătorit în urmă cu șase ani. Formau un cuplu încă din liceu. Ceva totuși se eroda – sănătatea. Ea cu niște probleme femeiești care riscau să devină ireversibile. El avea deja simptome care îl anunțau că diabetul n-ar fi chiar atât de departe. Bărbatul a lucrat ca agent de vânzări, apoi la Aeroportul Otopeni. Stresul devenise un dușman care le făcea din ce în ce mai mari probleme. Le era greu și cu casa. Au locuit ba pe la rude, ba în chirie. „N-am avut niciodată casa noastră”, spune Roxana.

Prima schimbare, alimentară

Au crezut că pot schimba ceva dacă renunță să mănânce carne. Asta s-a întâmplat cu patru ani în urmă. Pe urmă au renunțat și la tot ce înseamnă lactate. Rezumându-se doar la vegetale crude. A fost, își amintește Alex, o experiență destul de dură, în privința reacției organismului lor. Detoxifierea și-a arătat roadele până la urmă. Dar tot nu era suficient pentru ei. Rămânea nerezolvat faptul că trăiau în poluarea Bucureștiului. Și atunci o cunoștință i-a invitat la celălalt capăt al lumii. Nu neapărat ca spațiu, ci mai degrabă ca mod de viață. Exact unde am ajuns și eu acum.

Primul contact al orășenilor cu muntele

Doi bucureșteni care, în septembrie 2011, „descalecă” în Valea Babii, un sat cu cel mult zece familii. Au venit până aici cu mașina lor, burdușită cu bagaje. Și-au cumpărat, pentru prima oară, un cort. La fel și rucsac pentru expediție. Au văzut locurile acestea înconjurate de păduri și s-au decis imediat. Două nopți în cort. Asta a fost prima experiență. Noaptea ascultau sunetele pădurii. Sălbăticiunile. O vulpe le-a făcut prima „vizită”. Roxana își amintește cât de teamă le-a fost de necunoscut, de întuneric, de insecte. „Am venit aici cu foarte multe temeri. Trebuie să locuiești în acest loc ca să te vindeci de frică”, exclamă femeia. Ei nu sunt departe de poveștile acelea cu oameni care ajung pe o insulă pustie și încep viața de la capăt. Ce te faci când ai nevoie la toaletă? E-hei, ce departe e confortul orașului! Aici făceau o groapă mică în pământ, apoi acopereau totul.

Cumpărarea terenului, birocratică treabă

Primul pas, cumpărarea terenului. Au dat, zic ei, 2.000 de euro pe 1,2 hectare de teren. Ceva mai sus, pe deal, față de locul în care stau acum. Nu și-au făcut încă propria casă. E încă la stadiul de proiect. Tatăl ei a proiectat-o, fiind arhitect de meserie. Va fi o casă cu pereți dubli, din lemn, la mijloc fiind un material pentru izolație termică. Casa se va sprijini pe butuci din lemn, deci nu va sta direct pe pământ. Se gândesc la o grădină plină cu legume și la un lac. Marea problemă a fost cu achiziționarea terenului, stăpânit, de generații, pe baza chitanțelor de mână sau a bunei înțelegeri între cumpărători și vânzători. Așa că orășenii care au cumpărat acum teren aici au avut de așteptat doi ani până când actele au fost puse la punct. Adică cel care deținea terenul trebuia să dovedească, în instanță, că pământul e al lui. S-a făcut și treaba asta. Bucureștenii au mers la primăria locală, să obțină autorizație de construcție. S-au uitat cei de acolo la ei ca la extratereștri. Dacă întreaga comună are cam 1.000 de familii, cel mult cinci autorizații de construcție s-au dat de-a lungul a zeci de ani. Orășenii au toate actele în regulă. Așa că în vara asta se vor apuca de lucru.

„La început, ne ziceau sectanți“

Greu a fost să găsească și un meșter în zonă, care să lucreze la casă. Suntem, cum ziceam, în Ținutul Pădurenilor, oameni care pe vremuri trăiau din exploatarea lemnului. Dar azi să dai cu tunul și nu mai găsești pe cineva care știe să transforme lemnul în case ori în unelte agricole sau instrumente muzicale. Nici pâine în casă nu-și mai fac oamenii, știu gazdele mele, care între timp s-au împrietenit cu vecinii lor. „Unii preferă și iarna, pe nămeți, să se ducă peste dealuri, la magazin, să-și ia cele de trebuința zilnică. Mulți nu-și fac nici măcar pâine în casă”, adaugă femeia. „La început, ne ziceau sectanți”, râde Alex, orășenii având stilul lor alimentar aparte. Pe aici sunt crescători de animale, așa că hrana are la bază carnea. „Nu ne considerăm mai deștepți decât alții. E stilul nostru de viață”, completează Alexandru.

Autodidacți în construcții

Casa în care i-am întâlnit nu este a lor. Le-a pus-o un vecin la dispoziție. Era o ruină. Au muncit la ea trei luni, în 2012, ca s-o aducă la stadiul în care e acum. Pătrund în două camere spațioase. Una pe post de bucătărie și spațiu pentru oaspeți, alta în care e dormitorul lor. Au reparat pereții și acoperișul, Alex a făcut dulapurile și patul. Cât a fost șantier, au stat la cort. N-au curent electric. Au instalat un panou solar și stochează energia într-o baterie de mașină, asigurând lumina prin leduri. Nu le trebuie mai mult, pentru că n-au televizor. Au renunțat la el. Și la multe altele. Au uitat de cafea. Ea, la parfumuri și machiaj. Au câștigat, în schimb, sănătate. Alex spune că i-au dispărut semnele care anunțau diabetul. Roxana se simte excelent, iar examenele medicale pe care le-a făcut în ultimii doi ani scot în evidență acest fapt. De spălat, nicio problemă. Pârâul trece prin apropierea casei lor. Acolo se scaldă vara. La lighean, iarna. La casa lor, când vor sta, se gândesc la un boiler pe lemne. Lumina, tot din energia solară va fi.

Ultima fărâmă de civilizație, laptop-ul

Roxana face tot felul de lucruri de mână, păpuși și hăinuțe pentru copii, vânzându-le pe Internet. Văd în dormitorul lor, pe pat, un semn al civilizației, laptop-ul. Există o casă, pe deal, care are curent electric. Acolo e sursa de energie pentru calculator. Grădina cu legume e și aici, în preajma casei închiriate, de care se ocupă Alexandru. Au învățat și farmacia pădurii – cimbrișor, coada calului, coada șoricelului sau brânca ursului. Și multe alte plante care-ți pot face bine. „Ne simțim la 30 de ani mai bine ca la 20. Sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce ni se întâmplă”, simt în cuvintele Roxanei fericire. Asta am văzut, în cele câteva ore petrecute aici, și în ochii lor.

Noii oameni ai munților

Terenuri au mai fost cumpărate în zonă, în ultimul timp, Alex vorbindu-mi despre vecinii săi și despre o comunitate a orășenilor care vor să se întoarcă la natură. Poate dacă o să mă întorc aici, cine știe, peste zece ani, voi găsi un cătun al celor care vor să se descopere pe ei înșiși. Altfel, statisticile ultimilor ani arată că peste 500.000 de români au adoptat viața rurală. E drept însă că Roxana și Alex vor să rupă bariere la care alții nici măcar n-au curaj să se gândească. Zăpezi mari, ploi, vânt, aici, în Valea Babii, la 700 de metri altitudine. Dar cei doi tineri vorbesc despre ceva cu mult mai important pentru ei – cât de plăcut e să mergi în picioarele goale, prin iarba plină de rouă, într-o dimineață de primăvară.