Debaronizarea este unul dintre principalele mecanisme de autoreglare care urmăresc scăderea probabilității unui colaps sistemic. Iar acesta nu poate fi evitat fără actuala terapie de șoc a magistraților.
Justiția de una singură nu poate debaroniza România. Totuși, aceasta dă acum un mesaj decisiv celor care, de la simplu cetățean la membru al elitei politico-economice centrale, pot inversa tendința de 20 de ani de pervertire a democraţiei locale până la stadiul neofeudalismului postcomunist. Este trist că, deocamdată, cetățenii nu sunt actorii principali ai debaronizării. Actorul principal este statul, prin instituțiile sale, un stat central, care acționează pentru că își pierduse relevanța în anumite zone și mai ales pentru că era pe punctul să devină un stat captiv.
La originea acestei realități este creșterea excesivă a influenței șefilor de consilii județene și a primarilor asupra partidelor politice. Fenomenul feudalizării partidelor este legat de modul în care în România a fost redistribuită proprietatea după căderea regimului comunist. Noua ordine politică s-a bazat exclusiv pe vechile rețele de influență. Abundența resurselor care trebuiau împărțite la nivel central a dus la neglijarea periferiei. Șomajul și problemele sociale majore din anii 1990 au aruncat părți importante ale populației în brațele celor care puteau să le ofere o minimă alinare materială și nu numai. S-a trecut astfel de la un tătuca Iliescu la tătuci locali. În ochii oamenilor, aceștia erau singurii care le puteau oferi ceva concret, de la ajutoare sociale la locuri de muncă în administrație sau în firmele care trăiesc din banii administrațiilor locale, de la panseluţe și locuri de joacă la biserici. Astfel, aleșii locali și-au putut crește treptat influența, construindu-și spirale ale autoîmproprietăririi și îmbogățirii. Capitalismul sălbatic de tip postcomunist a produs un sistem politic în care idealul reprezentării a fost confiscat de aparenta empatie a alesului local pentru o populație dependentă care devine electorat captiv. Tradiția secretarului de partid „cumsecade“ și-a găsit astfel prelungirea în postcomunism.
Citește continuarea textului în Revista 22.
