Printre cele mai sângeroase evenimente din România interbelică s-au numărat răscoala de la Tatarbunar
şi atentatul din Parlamentul României, în urma căruia a murit episcopul Demetriu Radu.
România s-a numărat, încă din primele zile ale revoluţiei bolşevice, în prima linie a statelor care s-au opus atât exportului de comunism, cât şi expansiunii ruseşti. Încă de la sfârşitul anului 1917, Armata Regală Română a început să dezarmeze trupele ruseşti, bolşevizate, care provocau incidente sângeroase, în cadrul retragerii lor de pe frontul din Moldova. Debandada trupelor ruseşti şi decizia Rusiei Sovietice de a abandona războiul Antantei cu Puterile Centrale a determinat autorităţile române, aflate în refugiu la Iaşi, să încheie un armistiţiu, apoi o pace separată cu Puterile Centrale. În condiţiile armistiţiului României cu Puterile Centrale, Armata Regală Română a fost nevoită să dezarmeze trupele bolşevice, care ameninţau autorităţile româneşti constituite în Basarabia în anul 1917, după Revoluţia din februarie, în contextul în care românii basarabeni, terorizaţi de bolşevici, ceruseră sprijinul autorităţilor române. După acţiunea antibolşevică din Basarabia, alte trupe româneşti, organizate în Viena de Iuliu Maniu în contextul prăbuşirii Austro-Ungariei în anul 1918, au pus capăt tentativelor de a porni o revoluţie bolşevică în capitala Austriei.
În anul 1919, a urmat agresiunea Republicii Ungare a Sovietelor, condusă de Bela Kun, îndreptată împotriva Cehoslovaciei şi a României. Armata Română a zdrobit din nou trupele bolşevice maghiare şi a eliberat Budapesta. Ca urmare a acestor evenimente, Regatul român a devenit una dintre ţintele principale ale Kominternului, organizaţia care grupa cele mai multe partide comuniste, inclusiv cel din România, şi care era unul dintre instrumentele Kremlinului.
În concepţia Kremlinului, România ar fi fost un stat imperialist multinaţional, o adevărată ”închisoare” a popoarelor, iar agenţii sovietici ar fi avut datoria de a elibera aceste popoare. Iar principalele mijloace folosite de bolşevici au fost tentativele de a provoca răscoale şi asasinate.
Răscoala de la Tatarbunar şi apariţia moldovenismului
Stabilirea frontierei dintre România şi Uniunea Sovietică pe Nistru a fost tot timpul contestată de către Kremlin, care a considerat tot timpul, din anul 1812, când trupele ruseşti au ocupat Basarabia, că această parte a Moldovei ar fi devenit teritoriu rusesc. Permanent, în perioada interbelică, au fost provocări din partea trupelor sovietice de grăniceri, încercări de infiltrări ale agenţilor bolşevici, precum şi încercarea permanentă a Kremlinului de a răscula minorităţile rusă şi ucraineană din Basarabia. În anumite cazuri, sovieticii au avut succes. Cea mai cunoscută astfel de acţiune a fost răscoala de la Tatarbunar, din anul 1924, produsă în sudul Basarabiei. Practic, această răscoală a fost o acţiune teroristă, concepută de NKVD, la care au participat inclusiv ofiţeri ai Armatei Roşii. Acţiunea lor a avut loc în perioada 15-18 septembrie 1924. Agenţii sovietici infiltraţi în sudul Basarabiei au format un comitet revoluţionar sovietic, care a preluat puterea în satele din jurul oraşului Tatarbunar. Sovieticii ajunşi la putere au cerut alipirea regiunii la Ucraina şi au proclamat ”sfârşitul ocupaţiei româneşti în Basarabia”. Unul dintre conducătorii grupurilor sovietice înarmate înfiltrate în sudul Basarabiei a fost Andrei Kliuşnikov, care a primit din partea Kominternului misiunea de a declanşa revoluţia bolşevică în judeţele Cahul, Ismail şi Cetatea Albă. Agenţii sovietici au desfăşurat o intensă activitate de propagandă şi agitaţie. Ei au răspândit manifeste, broşuri şi alte materiale revoluţionare, prin care locuitorii sudului Basarabiei erau chemaţi la revoluţie împotriva României.
În data de 12 septembrie 1924, un commando sovietic a trecut Nistrul la adăpostul nopţii şi a ajuns în localitatea Nikolaievka. Grupul era format din 27 de persoane. Ajunşi în centrul localităţii, au ocupat Primăria, l-au ucis pe primar şi pe soţia acestuia, apoi pe jandarmii români şi au tăiat firele de telefon şi de telegraf. A fost format un Comitet Revoluţionar, condus de Andrei Kliuşnikov. În data de 15 septembrie, acest comitet revoluţionar sovietic s-a întrunit în Tatarbunar, în casa lui Chirilă Nazarenko. Militarii sovietici şi comuniştii locali s-au împărţit în mai multe grupe înarmate şi au pus stăpânire pe comună. Postul de jandarmi a fost atacat noaptea, iar comandantul şi ceilalţi doi jandarmi români din Tatarbunar au fost ucişi. Autorităţile şi sătenii au fost convocaţi la Primărie, unde sovieticii le-au comunicat că în Basarabia a început revoluţia, că românii au fost alungaţi şi că a fost proclamată puterea sovietică.
Din Tatarbunar, mai multe detaşamente bolşevice, formate din câte 20-30 de persoane, au fost trimise în satele din jurul acestei localităţi. În total, sovieticii au răsculat circa 6.000 de ţărani, de origine rusă şi ucraineană, care au început să se organizeze în comitete revoluţionare şi în detaşamente de luptă. Ţăranii români şi germani din zonă au dezavuat aceste mişcări, iar în satul Sărata, jandarmii români şi voluntarii germani au format un detaşament care a început lupta cu bolşevicii în dimineaţa de 16 septembrie. Între timp, Armata Regală Română a trimis unităţi din cadrul trupelor de uscat şi din marină, pentru a lupta împotriva commandourilor sovietice.
Au urmat mai multe lupte, iar armata română a luat cu asalt Tatarbunarul. Sovieticii au fost alungaţi, însă în luptele cu răsculaţii bolşevizaţi au murit sute de oameni. După înfrângerea răscoalei, sovieticii au proclamat, dincolo de Nistru, republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească şi au pretins că aceasta reprezintă întreaga Basarabie. Propaganda comunistă a înfăţişat înăbuşirea răscoalei drept un act de barbarie. Printre scriitorii comunişti care au criticat România cu acest prilej s-au numărat Maxim Gorki şi Henri Barbusse.
Episcop ucis în Parlamentul României
Un alt episod sângeros pus la cale de comunişti a fost atentatul cu bombă din Senatul României, din 8 decembrie 1920. Agentul comunist Max Goldstein l-a ucis pe episcopul greco-catolic Demetriu Radu, pe ministrul Justiţiei, Dimitrie Greceanu, şi pe senatorul Spirea Gheorghiu.
Printre alţii, au fost răniţi generalul Constantin Coandă şi doi episcopi ortodocşi, Nifon şi Roman, care erau senatori de drept.
Atentatul a fost justificat de bolşevici prin acţiunea Armatei Regale Române din Basarabia, din 1918, şi din Ungaria, din 1919. Atentatul a fost coordonat de teroriştii comunişti din Odessa. În urma acestui atentat, autorităţile române au interzis activitatea Partidului Comunist din România, în urma procesului din Dealul Spirii, în care au fost judecaţi autorul atentatului şi complicii săi. Max Goldstein a fost arestat pe când încerca să fugă din ţară. Autorul atentatului şi complicii săi au fost condamnaţi la detenţie. Max Goldstein a primit sentinţa de muncă forţată pe viaţă, iar complicii săi au fost condamnaţi la închisoare cuprinsă între o lună şi 10 ani de detenţie.
