Expoziţia se poate vizita până la data de 30 aprilie 2014, de luni până vineri, între 11:00 şi 19:00, fiind disponibil un catalog cu lucrările recente ale artistului şi cu texte critice apărute în ultimii ani.
Artistul se află deja la cea de-a treia sa expoziţie personală în spaţiul galeriei. Expoziţiile anterioare, Alb de corn (2010, curator Aurelia Mocanu) şi Terraferma (2011, curator Adriana Oprea), alături de participările sale în rezidenţele estivale de la Cetate, organizate de Fundaţia Joana Grevers în parteneriat cu 418 Contemporary Art Gallery, începând cu anul 2008, demonstrează o colaborare fructuoasă ce datează de peste şase ani şi care s-a concretizat în numeroase expoziţii locale şi internaţionale, editarea unor cataloage, participarea la târguri de artă internaţionale etc.
Ceremonia neonorată sau “Locul spre care ne grăbim mereu şi ajungem mereu prea târziu”
Cristian Răduţă este un artist preocupat. De artă ca subiect, de artă ca obiect, de evoluţiile şi
schimbările continue din peisajul artistic contemporan, de relaţiile operei cu spaţiul, de
reinventarea unor forme consacrate, primordiale şi de crizele care pot apărea pe parcursul unei opere.
Activitatea sa susţinută şi prolifică din ultimii zece ani ar descrie fără urmă de îndoială o personalitate artistică plenară, aşezată, de ce nu, patriarhală – a tăcerii şi a volumelor albe de piatră şi gips ce se vor transforma în creaţii metafizice, în spatele cărora apare corpul încordat al artistului-bărbat care ciopleşte şi modelează neîncetat, ca să descriem doar un instantaneu cu care ne-am obişnuit în imaginile cu sculptori în atelier, de acum şi de aiurea.
Cristian Răduţă nu face obiectul acestei descrieri, ba dimpotrivă, fascinaţia sa pentru aceste volume se transformă în explorare continuă care duce la transformare şi schimbarea sensului. El ia un volum grosier şi îl face diafan sau aduce în operă animale exotice ca să sublinieze stranietatea, alienarea socială.
Rinocerul cu formele sale stranii, acest melanj de stângăcie, timiditate şi violenţă a devenit de peste nouă ani, personaj. Aşa cum un scriitor cercetează ani de zile acelaşi personaj, la fel sculptorul cercetează aceeaşi formă. Până îi respiră aerul. Apoi, impregnat de această descoperire, merge mai departe, transformat.
De la delicateţea paradoxală a unui corp violent, artistul a ajuns în mod spontan la violenţa latentă a unor spaţii sigure şi la anxietatea generată de acestea. Simbol al siguranţei şi solidităţii – zidul de beton – devine aici obiect al stagnării, drumul fără întoarcere.
Aceste momente de criză pot apărea în existenţa oricărui om preocupat de lucrurile incuantificabile, aşa cum este arta în stare pură, în timpul creaţiei şi în mintea artistului.
Anxietatea artistică cotidiană se materializează adesea în aceste ziduri de beton, din cauza idealurilor suprapuse, listelor prea lungi de speranţe, dosarelor prea stufoase de călătorii râvnite, cerinţelor mult prea mari şi promisiunilor mult prea mici. Abrutizează într-atâta, încât se ocoleşte miezul problemei, subiectul acestei anxietăţi, arta înseşi.
Ca un fluture prins într-o mansardă cu ferestre închise, artistul încearcă să scape din propriile frici vătămându-se pe sine şi propria creaţie. Făcând-o din ce în ce mai mică, mai sfioasă şi mai rar.
Cristian Răduţă, care nu face deloc obiectul descrierii de mai sus, simte în proximitatea sa acest pericol şi îl materializează într-un proiect despre curse întrerupte, despre blocaje, întârzieri, rute ocolitoare şi fluturi fragili prinşi în ziduri de beton.
Celebrarea vieţii, “ceremonia” simbolică pe care aceasta o implică şi toate ritualurile necesare
sunt adesea neonorate din cauze multiple. Vitalitatea şi seva pot seca adesea, iar arta intră în
conflict cu existenţa atunci când nu este o prelungire firească, ci o entitate izolată într-un turn
de fildeş intangibil.
Adesea, un artist îşi poate construi opera ca pe un castel imaginar, pe care nu îl va locui niciodată, ci doar îi va purta numele. Cele mai recente lucrări ale lui Cristian Răduţă sunt o combinaţie de materiale rezistente (ciment, răşină, os) şi materiale fragile (scobitori, crengi), de volume întregi şi tăieturi expresive, care întrerup armonia formei.
Dimensiunile obiectelor sunt înşelătoare – micul devine mare şi marele devine mic. Copacul e miniatural, steagul e supradimensionat, iar scobitorile pot fi suliţe înfipte în zidul unei cetăţi.
Arta lui Cristian Răduţă de azi se situează între activism şi poezie, iar rinocerul său emblematic ia
împrumutat epiderma tăbăcită, din care au crescut ziduri. (Simona Vilău, curatoare, februarie
2014).
Cristian Răduţă (n. 1982) trăieşte şi lucrează la Bucureşti. Lucrează sculptură, desen şi instalaţie
şi deţine un doctorat în arte vizuale (2013). A fost studentul sculptorului Mircea Spătaru
(promoţia 2005) şi în prezent este lector universitar asociat la Universitatea Naţională de Artă
din Bucureşti, secţia Sculptură.
În perioada 2006-2008 a fost bursier “Vasile Pârvan” la Accademia di Romania din Roma, iar din 2008 lucrează cu 418 Contemporary Art Gallery din Bucureşti, alături de care a participat în numeroase proiecte personale şi de grup. Lucrările sale se regăsesc în colecţii publice şi private din ţară şi străinătate, precum Canadian Clay and Glass Gallery, Waterloo, Ontario, Colecţia MNAC Bucureşti, Art in Embassies Collection, U.S.A. etc
