Jocurile politice făcute la întâmplare au efect de bumerang. Opţiunile strategice făcute în dispreţul realităţii produc ulterior pierderi masive.
Au trecut doar 15 luni de când secretarul de stat al SUA în exerciţiu la acea dată, Hillary Clinton, avertiza, pe 6 decembrie 2012, că estul Europei este ameninţat de resovietizare şi până în ziua în care flota navală a Rusiei a izolat efectiv Crimeea, avioanele şi eleicopterele sale de atac au violat spaţiul aerian al unui stat suveran, iar trupele terestre au luat la bocanc o parte a teritoriului ucrainean.
Au trecut 15 luni de la diagnosticul pus de Clinton şi până la momentul în care preşedinta Lituaniei, Dalia Grybauskaite, a bătut cu pumnul în masa de şah a liderilor vest-europeni, spunându-le, joi 6 martie 2014, două lucruri simple: “e necesar să înţelegem că e grav” şi “după Ucraina va urma (Republica) Moldova, iar după (Republica) Moldova alte ţări”.
Au trecut doar 15 luni de la acel discurs, susţinut la Dublin cu ocazia unei reuniuni OSCE, în care Clinton arăta că „sunt semnale nefericite privind regresul democraţiei în Ungaria şi provocări pentru procesele constituţionale din România, precum şi faptul că persistă perspectiva urâtă a antisemitismului, xenofobiei, discriminării imigranţilor, minorităţii roma, persoanelor din minorităţile sexuale şi altor grupuri vulnerabile”.
Şi tot atunci, adică acum 15 luni, Hillary Clinton evidenţia constrângeri la care puterea supune opoziţia în unele state din Asia Centrală şi Europa de Est. Pentru noi, mesajul devenea cu atât mai relevant cu cât, pe lista lui Clinton, România şi Ungaria (ţări membre UE!) se învecinau cu Belarus, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Kazahstan.
La vremea respectivă, discursul lui Hillary Clinton a fost receptat sub diferite nuanţe.
Cancelariile vest-europene au preferat să lase avertismentul să se consume fără prea multe comentarii, astfel încât să se poată stinge de la sine.
În capitalele est-europene, în principal la Bucureşti, Sofia şi Budapesta, liderii politici aflaţi la putere au ignorat şi chiar sfidat mesajul, continuându-şi aventurile cu efect nociv pentru stabilitatea socială, statul de drept şi orientarea strategică a ţărilor lor, aşa cum fusese ea asumată odată cu aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.
Iar la Moscova… Ei bine, la Moscova a fost de-a dreptul veselie.
Judoka Putin i-a tăiat-o scurt lui Clinton – “Prostii!”
La rându-le, acoliţii lui Vladimir Vladimirovici au lansat ideea că Hillary Clinton îşi pregăteşte, cu fraze tari, terenul pentru o candidatură la prezidenţialele din 2016.
Nu în ultimul rând, cu toţii – şi Kremlinul, şi presa controlată de Kremlin – au jubilat la gândul că şefa diplomaţiei urma să părăsească, în câteva zile, Departamentul de Stat; apoi au mai deschis o şampanie în cinstea faptului că nominalizarea ambasadoarei Americii la ONU, Susan Rice, a dispărut de pe agenda de lucru a lui Obama; în final, au mai băut o vodcă în onoarea numirii definitive a lui John Kerry la frâiele diplomaţiei SUA, preferat de către specialiştii Moscovei unor figuri de tipul Clinton sau Rice.
Din perspectiva Kremlinului, resetarea relaţiilor SUA-Rusia urma, deci, să meargă înainte cu un risc diminuat de sincope.
Şi a mers. A mers chiar unsă, o bună perioadă.
În cele din urmă, frazele tari rostite pentru urechi surde au făcut, aşa cum era de aşteptat, posibil ceea ce se întâmplă azi, când confruntarea dintre Rusia şi Occident nu-şi poate găsi precedent decât în perioada Războiului Rece.
Paradoxal sau nu, Putin şi-a permis să ducă jocul geopolitic până în cel mai incandescent punct pentru că a avut pe parcursul ultimilor ani trei aliaţi de nădejde din tabăra cealaltă.
PRIMUL. O Americă obosită de criză, dar şi condusă de o administraţie care, concentrându-se mai mult pe spaţiul Asia-Pacific şi disperată să închidă fronturile din Irak şi Afganistan, a considerat că poate menţine în surdină zgomotul revanşard creat de Putin în estul Europei.
Se vede acum cât de greşit a fost calculul Casei Albe şi ne putem da seama ce laminate erau vocile care au susţinut contrariul în cercurile de decizie de la Washington.
Lăsat singur cu jucăriile, Putin nu avea cum să nu le spargă.
AL DOILEA. Marile puteri europene, ai căror lideri au uitat atât de uşor cât de aproape de ziua de azi rămâne, totuşi, istoria recentă.
În multe capitale occidentale, criza economică şi financiară a oferit un pretext convenabil pentru confecţionarea unui alibi adecvat lipsei de imaginaţie a şefilor de cancelarii, în jocul de putere al Europei de Vest cu Rusia.
Discursul viclean al echipei Putin-Medvedev şi lobby-ul puternic al marilor concerne din domeniul energiei şi cel al apărării au făcut restul.
În ciuda veseliei care a cuprins Administraţia Putin, atunci când Obama l-a desemnat pe Kerry, tot SUA au spart gheaţa ezitărilor.
Spre deosebire de americani, europenii ar merge în continuare pe sârmă.
De ce? Pentru că relaţia lor cu Rusia este mult mai complicată.
Şi nu e vorba numai de gaz, care întreţinea deja prea bine flacăra echivocului tactic în relaţia cu Rusia.
Iar câteva elemente pe care le voi înşira mai jos ne pot arăta de ce pentru ţările-motor ale Uniunii Europene va fi extrem de dificil să se implice tăios în descurajarea Rusiei – asta pe termen scurt. Pe termen mai lung, le va fi încă şi mai greu să gestioneze eficient o perioadă-test de răcire a relaţiilor NATO-Rusia şi UE-Rusia.
Cu câteva ore înaintea reuniunii de urgenţă, organizată joi, a liderilor UE, premierul francez, Jean-Marc Ayrault , anticipa că „sancţiunile nu vor veni decât dacă lucrurile nu se mişcă în direcţia bună”, poziţie de altfel în perfect acord cu cea exprimată şi de britanici în preajma respectivului eveniment.
În plus, declaraţia lui Ayrault venea la trei zile după ce ministrul de Externe de la Paris, Laurent Fabius, spunea că ţara sa nu are deocamdată în plan suspendarea contractelor de livrare de armament, pe care producătorii francezi au apucat deja să le semneze cu beneficiarii ruşi.
Ei, şi aici am ajuns la unul dintre acele rezervoare mari care alimentează reţinerile unor cancelarii occidentale, în raport cu agresiunea Rusiei asupra Ucrainei.
Franţa, de pildă, derulează un contract de peste un milliard de euro cu Rusia, care prevede livrarea a două nave portelicopter, de tipul “Mistral”. Una fusese programată să ajungă la beneficiar toamna trecută şi să devină operaţională în toamna asta. La cealaltă a început deja lucru.
Nu peste mult timp, deci, ambele vor completa flota rusă şi vor putea patrula prin Marea Neagră, inlcusiv în largul Crimeei.
Iar transferul tehnologic, dinspre o ţară NATO spre Rusia, poate fi considrat o componentă cel puţin la fel de preţioasă cât cele două nave de război la un loc.
Parisul a mai purtat discuţii cu Moscova şi pentru contracte privind livrarea de echipamente inteligente pentru “soldatul viitorului” sau avioanele ruseşti, inclusiv preluarea unor licenţe franceze numai bune pentru producţia de serie pe teritoriul rus.
Poate că vă întrebaţi cum de au fost posibile asemenea tranzacţii, făcute cu atâta seninătate, mai ales în condiţiile în care şefi ai serviciilor de informaţii din mai multe state europene, inclusiv România, au sugerat de-a lungul timpului că Rusia îşi intensifică spionajul pe continentul European.
Cu siguranţă că s-au mai întrebat şi alţii.
Să luăm, de pildă, două momente elcovente, consumate în 2009.
Conform dezvăluirilor WikiLeaks, un raport secret al NATO arăta că Rusia s-ar putea descurca cu un război local sau regional în Vest, dar nu ar face faţă la două conflicte de mică anvergură în arii geografice diferite.
Motivul? Echipamentul „îmbătrânit şi depăşit” şi resursa umană precară.
Cu doar un an înainte, trupele ruse trecuseră graniţa cu Georgia, încercând să avanseze spre capitala Tbilisi. Numai puterea de convingere a Administraţiei Bush a mai putut întoarce tancurile din drum.
Dar tot în 2009 şi tot conform WikiLeaks, mai mulţi aliaţi – Canada sau ţări est şi central europene, printre ele şi România – au pus în discuţie atitudinea moale a NATO, în contextul celor mai ample manevre militare executate de Rusia, după căderea URSS, în apropiere de Polonia şi Ţările Baltice. Potrivit sursei citate, s-a cerut atunci Alianţei consolidarea garanţiilor de securitate.
Ce s-a întâmplat după, ştim foarte bine. Franţa şi-a văzut de îmbunătăţirea comerţului militar cu Rusia, dar nici Germania nu a ratat unele oportunităţi.
De exemplu, concernul Rheinmetall Defense a încheiat cu reprezentanţii ministerului rus al Apărării un acord pentru realizarea şi echiparea unui centru de antrenament militar în Rusia.
Se întâmpla acum doar trei ani, în 2011, şi se consemna astfel o premieră – prima companie occidentală care dota armata Kremlinului cu un asemenea instrument.
Chiar şi Italia a avut timp, printre desele sale crize de guvern, să profite de pe urma inteligentei “deschideri spre Occident” a lui Putin, liderul hotărât să răstoarne situaţia precară a armatei sale, aşa cum reieşea ea din raportul secret al NATO pe care l-am pomenit mai sus.
Prin urmare, italienii şi ruşii au convenit crearea unei companii care să producă vehicule blindate.
Iată, deci, doar câteva dintre aspectele strategice care compun complexa relaţie pe care statele vest-europene o au cu Rusia.
Iată, deci, doar câteva dintre elementele care vor face dificilă, în situaţia de faţă, identificarea unui răspuns adecvat şi convingător la presiunea pe care Rusia o pune acum pe estul Europei.
AL TREILEA. România şi ţările din jur – instabilitatea politică din România şi Bulgaria, în principal, dar şi populismul, cuplat cu o agendă profund anti-europeană, al Guvernului Orban din Ungaria, au simplificat gestionarea de către Rusia a planurilor sale pentru crarea Uniunii Eurasiatice şi, în cele din urmă, i-au înlesnit lui Putin marşul spre Ucraina.
Măcinate de o varietate largă de probleme interne, aceste state au putut fi mai uşor ispitite de acele forţe care căutau breşele potrivite pentru o eventuală tractare a lor în altă direcţie.
Dacă ar fi să analizăm doar cazul României, lucrurile ar trebui să devină rapid cât se poate de clare.
Asaltul în cascadă la statul de drept, tentativele USL de şubrezire a justiţiei şi de relativizare a beneficiilor care decurg din opţiunea europeană şi euro-atlantică i-au obligat pe partenerii strategici ai României să dedice timp şi energii unui nou front, dând în parallel Moscovei semnalul că noua garnitură de lideri de la Bucureşti ar fi permeabilă la experimentarea unor noi realităţi.
Nu în ultimul rând, crizele politice care s-au succedat după venirea USL la putere au făcut din actul guvernării un element secund, prim-planul fiind confiscat de strategiile şi jocurile politicianiste ale celebrei lupte care s-a dus sub sloganul “Jos Băsescu!”
La fel cum propaganda Kremlinului încearcă să acrediteze ideea că în Ucraina lupta se dă între nazişti şi fascişti, pe de o parte, şi forţele Binelui, întrupate de soldaţii ruşi, pe de alta, în România propaganda USL a împărţit ţara în “băsişti” şi “anti-băsişti”, iar cu asta ne-am ocupat tot timpul.
Iar apropo de partea asta cu incapacitatea Guvernului Ponta de a mai guverna ţara, pe fondul disputelor politice interminabile dintre USL şi Traian Băsescu şi dintre PSD şi PNL, cine credea că ar fi doar o vorbă în vânt, ar trebui să plece urechea tocmai la spusele premierului României, Victor Ponta.
În şedinţa de Guvern de joi, 6 martie, acesta a recunoscut, într-un dialog purtat cu noul ministru al Sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, că luptele politicianiste au pus ţara pe planul doi: “Vă rog să rezolvaţi această problemă şi îmi pare rău că n-am reuşit să o rezolvăm mai repede, dar a fost perioada de instabilitate guvernamentală şi n-am fost atenţi la acest lucru”.
La ce se referea Ponta?
Ei bine, tocmai la suplimentul de nici 700 de lei acordat unei părţi a medicilor rezidenţi, care a fost promis anul trecut şi care va ajunge la beneficiari cu două luni întârziere pentru că domnia sa, primul ministru, era mai ocupat cu supravieţuirea pe funcţie decât cu onorarea unui angajament şi, în cele din urmă, cu ridicarea standardului unei categorii profesionale esenţiale.
În ultimul secol, şi la fel stau lucrurile şi acum, liderii de la Kremlin au considerat că interesul Rusiei este cu atât mai satisfăcut cu cât statele din jurul ei sunt mai slabe, iar asta presupune instituţii subdezvoltate şi politicieni corupţi.
Din partea unei mari puteri, această optică ar putea fi considerată normală numai atâta timp cât există o agendă ascunsă, iar raporturile cu vecinii nu ies din cadrul dominator-dominat.
Cum Vladimir Putin şi emisarii săi susţin că joacă numai pe cartea pacifistă şi a relaţiilor corecte între state, înseamnă că fie domniile lor mint cu zâmbetul pe buze, fie realitatea este compusă din aceleaşi cărămizi din care e construit un vis.
Dar în loc să ne pierdem timpul cu astfel de dileme, haideţi mai bine să privim pragmatic, dar nu mai puţin încrezători, spre viitor.
La două săptămâni după avertismentul privind resovietizarea estului European, lansat de Hilarry Clinton, analistul Stratfor, Eugene Chausovsky, specializat în spaţiul eurasiatic, explica într-o discuţie cu cititorii Hotnews de ce Rusia nu poate rămâne unicul jucător mare în acest spaţiu: “Fară îndoială, natura guvernelor din Europa Centrală şi de Est influenţează felul cum SUA cooperează şi interacţionează cu fiecare guvern. De exemplu, situaţia politică din Belarus a determinat sancţiuni şi o izolare politică din partea SUA şi a Occidentului, în timp ce situaţia politică din Ungaria a produs preocupare în SUA. Dar SUA au, de asemenea, interese strategice mai largi în regiune, ceea ce face ca ţări ca România şi Polonia să fie importante pentru SUA indiferent de situaţia lor politică internă”.
Supranumită CIA-ul privat, agenţia Stratfor a reuşit constant să menţină o legătură strânsă între analiză şi confirmarea ei în ralitate.
Pe 21 decembrie, când specialistul lor în Eurasia formula această concluzie, USL ajunsese la apogeul său, iar siguranţa de sine cu care politicienii PSD, PNL şi PC începuseră să relativizeze orientarea strategică a României nu prevestea nimic bun.
Cu toate acestea, America nu a riscat să abandoneze România, iar profitul a fost reciproc.
Perioada pe care o traversează acum şi România, dar şi Ucraina demonstrează că suporterii paradigmei euro-atlantice, de aici şi de peste Ocean, nu au făcut calcule la întâmplare.
