România aşteaptă, ca de atâtea ori, în istoria ei să vadă ce fac alţii, înainte de a avea păreri, idei sau soluţii. Nici militarii ruşi trimişi în Crimeea, nici aroganţa lui Vladimir Putin nu-i face pe oficialii români să-şi abandoneze pentru o clipă jocurile interne şi să privească în viitor.
Preşedintele Traian Băsescu spune cu superioritate că “alte state îşi plimbă miniştrii pe la Kiev“, aruncând astfel în derizoriu mai ales încercările polonezilor de a găsi rezolvări diplomatice la ofensiva armată a Rusiei în Ucraina. Spre deosebire de Varşovia care înţelege pericolul înaintării Rusiei spre Vest, Bucureştiul este blocat în propriile sale capcane interne, iar şeful statului se implică mai mult în decredibilizarea propriului guvern, decât în ecuaţia care ar putea duce la destabilizarea regiunii în care se află ţara.
Bucureştiul redevine fatalist: ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla oricum, aşa că ce rost are să investească efort şi imaginaţie într-un joc în care doar marile puteri pot conta. O atitudine de provincie periferică incapabilă să aibă propriile planuri şi propriile analize în momente difcile. Pentru oficialii români sunt suficiente garanţiile de membru al NATO şi de partener strategic al Statelor Unite. România nu are nici temerile, nici ambiţiile Poloniei aşa că poate dormi liniştită la umbra scutului anti-rachetă promis de americani.
Memoria istorică a liderilor români este blocată de triumful apartenenţei la spaţiul euro-atlantic, de visul american şi de noua ideologie a pan-românismului care vizează unirea cu Republica Moldova. In această paradigmă Bucureştiul nu are nimic de făcut, trebuie doar să aştepte să se limpezească apele.
Bun cunoscător al acestei regiuni, Zbigniew Brzezinski, născut la Varşovia şi ajuns ulterior consilier al mai multor preşedinţi americani, inclusiv al lui Barack Obama, avertizează că “dacă Ucraina e zdrobită în timp ce Occidentul e spectator, libertatea şi securitatea României, Poloniei şi ţărilor baltice vor fi ameninţate”. Brzezinski porneşte de la cea mai nefastă ipoteză, aceea a Vestului, care preferă să stea în tribune şi să lase partida să se desfăşoare, cum s-a întâmplat în 2008 în perioada Războiului de cinci zile din Georgia.
Atunci, la fel ca acum, doar liderii polonezi şi baltici au sărit în ajutorul georgienilor. România a stat deoparte, urmărind de la distanţă cum Moscova revine la politica de forţă, ca şi cum nu ar avea nimic de apărat, nimic de tranşat, nimic de făcut. La 200 de kilometri de graniţa României se află Transnistria, cu tot cu relicvele sovietice ale Armatei a 14-a, un teritoriu la dispoziţia Moscovei, care ar putea juca acelaşi rol pe care la avut Osetia de Sud în războiul ruso-georgian, în cazul în care Kremlinul se hotărăşte să pună punct drumului european al Republicii Moldova.
“Ca orice ţară, Rusia are, în anumite regiuni, interese privilegiate“, a explicat după terminarea Războiului de cinci zile, Dimitri Medvedev, pe-atunci preşedintele Federaţiei Ruse. Aceste interese privilegiate justifică menţinerea influenţei Moscovei asupra fostului spaţiu sovietic, din punctul de vedere al Kremlinului, iar Occidentul pare să fi acceptat acest principiu pe baza căruia funcţionează politica externă rusă. În parte această acceptare ţine de dependenţa marilor puteri europene de gazul rusesc, dar şi de dezinteresul lor faţă de expansiunea permanentă a Moscovei, atât spre Est, cât şi spre Vest, după venirea la putere a lui Vladmir Putin.
Rusia nu va dori probabil să anexeze Crimeea, ci doar să o transforme într-o enclavă, de tipul Transnistriei, prin care să controleze Ucraina, dar în acelaşi timp Moscova vrea să impună Occidentului graniţele sale de facto, dincolo de care doar Kremlinul hotărăşte ce se întâmplă. România nu pare deranjată de această redefinire, care include Republica Moldova, de aceea tace şi aşteaptă verdictul istoriei, ca şi cum ar fi de partea Rusiei sau ca şi cum i-ar fi teamă să aibă propriile sale soluţii.
