Toate mişcările recente de pe scena politică, inclusiv guvernarea ca atare, vor fi chestiuni colaterale prin comparaţie cu declanşarea cursei înarmării pentru alegeri.
Iată că, în mai puţin de doi ani de la ascensiunea brutală a USL la putere, avem cel de-al treilea Guvern Ponta. E un record, s-o recunoaştem, în condiţiile unei majorităţi parlamentare de peste 70%, deşi răul originar – miza fotoliului prezidenţial – prevestea destrămarea alianţei. Formula unui guvern USD-UDMR era previzibilă, în fond PSD îşi pregătise din timp terenul prin racolări masive de parlamentari, indiferent de coloratură şi background, iar liderii maghiari nu puteau rata ocazia puterii, chiar dacă împart masa cu fiul adoptiv al celui pe care l-au numit tandru acum un an „tumoarea canceroasă a politicii româneşti“.
Nu are rost să vorbim de limitele compromisului – în 2012 Guvernul Ungureanu (PDL-UDMR) pica şi pe fondul unei recrudescenţe a discursului naţionalist şi antimaghiar de sorginte pesedisto-pecistă -, ele sunt, practic, infinite. Cooptarea UDMR a fost împachetată în hârtia cu inimioare a „interesului naţional“, „nevoii de stabilitate“ şi „situaţiei din jurul ţării“, iar condiţionările maghiarilor – atât de secrete că le ştie tot târgul, căci le-au pus fiecărui guvern cu care au bătut palma – nu vor figura, evident, în programul de guvernare. A spus-o însuşi Kelemen Hunor: „nu se va schimba nicio virgulă“. Singura „virgulă“, operată la ceas de seară, a fost ştergerea din toate pdf-urile cu programul din 2012 a siglei USL, care putea duce spre contestarea la Curtea Constituţională promisă de Traian Băsescu.
Citeşte continuarea textului în Revista 22.