La finalul fiecărui august, şefii băncilor centrale şi finanţişti din toată lumea se întâlnesc în Jackson Hole, Wyoming, pentru simpozionul economic organizat de Rezervele Federale (Fed – n.t.) ale SUA. Anul acesta, participanţii au fost întâmpinaţi de un grup mare de manifestanţi, tineri în majoritatea lor, inclusiv mulţi afro – şi hispano-americani.
Grupul nu se afla acolo atât pentru a protesta, cât pentru a informa. Ei doreau ca decidenţii adunaţi la simpozion să ştie că deciziile lor îi afectează pe oamenii obişnuiţi, nu doar pe magnaţii care sunt îngrijoraţi în legătură cu efectele inflaţiei asupra valorii obligaţiunilor sau a majorării de dobânzi asupra portofoliilor de acţiuni. Pe tricourile lor verzi a fost inscripţionat mesajul că, pentru americanii de rând, nu a existat nici o acţiune de recuperare.
Chiar şi acum, la şapte ani după ce criza financiară globală a provocat Marea Recesiune, şomajul „oficial” printre afro-americani este mai mare de 9%. Potrivit unei definiţii mai largi (şi mai corecte), care îi include şi pe angajaţii cu jumătate de normă în căutarea unor slujbe cu normă întreagă şi pe muncitorii angajaţi temporar, rata şomajului pentru Statele Unite în întregime este de 10,3%. Dar pentru afro-americani – mai ales pentru cei tineri – nivelul este chiar mai mare. De exemplu, pentru afro-americanii cu vârste între 17 și 20 de ani care au terminat un liceu, dar nu s-au înscris la un colegiu, rata şomajului este de peste 50%. „Deficitul de slujbe” – diferenţa dintre nivelul de angajare existent azi şi ceea ce ar trebui să fie – este de circa trei milioane.
Cu un număr atât de mare de şomeri, presiunea în jos asupra salariilor se vede şi în statisticile oficiale. Până acum, salariul real pentru angajaţii fără muncă de conducere a scăzut cu aproape 0,5%. Dar scăderea este parte dintr-o tendinţă pe termen lung care explică de ce veniturile din gospodăriile din clasa medie sunt mai mici decât acum un sfert de secol.
Stagnarea salariilor ne ajută, de asemenea, să explicăm de ce declaraţiile din partea oficialilor Fed conform cărora economia s-a întors practic la normal sunt luate în derâdere. Probabil că este adevărat în cartierele unde locuiesc aceşti oficiali. Dar, cum cantitatea cea mai mare din creşterea veniturilor înregistrată de la debutul „refacerii” SUA se duce către cei 1% din vârf, afirmaţiile nu se potrivesc pentru majoritatea celorlalte comunităţi. Tinerii prezenţi la Jackson Hole, reprezentând o mişcare naţională numită, firesc, „Fed Up” (un joc de cuvinte între Fed – Rezervele Federale ale SUA, şi fed up – „sătul” – n.t.), pot atesta acest fapt.
Există dovezi solide că economiile funcţionează mai bine cu o piaţă a muncii mai densă şi, după cum a demonstrat Fondul Monetar Internaţional, o inegalitate mai redusă (iar aceasta din urmă duce, în mod normal, către cea dintâi). Desigur, finanţiştii şi directorii de corporaţii care plătesc 1.000 de dolari pentru a participa la întâlnirea de la Jackson Hole văd lucrurile diferit: salarii mai mici înseamnă profituri mai mari, iar ratele reduse ale dobânzilor înseamnă preţuri mai mari pentru acţiuni.
Fed are un mandat dublu, de a promova asimilarea completă a forţei de muncă şi stabilitatea preţurilor. A avut foarte mult succes la acest din urmă criteriu, parţial şi deoarece a avut mai puţin succes în ceea ce îl priveşte pe primul. Şi atunci, de ce -s-au gândit factorii de decizie la o -majorare a ratei dobânzii la întâlnirea Fed din -septembrie?
Argumentul cel mai des folosit pentru creşterea dobânzilor este acela că se impune o potolire a unei economii supraîncălzite în care presiunea inflaţionistă a devenit prea mare. Dar, în mod evident, nu este cazul acum. Având în vedere stagnarea salariilor şi dolarul puternic, inflaţia este cu mult sub ţinta impusă chiar de Fed, de 2%, şi inclusiv sub rata de 4% pentru care mulţi economişti (inclusiv fostul economist-şef al Fondului Monetar Internaţional, Olivier Blanchard) s-au certat. Ulii inflaţiei susţin că dragonul inflaţiei trebuie ucis înainte de a fi prea târziu. Dacă vom eşua în a acţiona acum, ne va arde într-un an sau doi. Dar, în circumstanţele actuale, o inflaţie mai mare ar fi bună pentru economie. Nu există, efectiv, nici un risc ca economia să se supraîncălzească atât de repede încât Fed să nu poată interveni la timp pentru a preveni o inflaţie excesivă. Oricare ar fi rata de şomaj de la care presiunea inflaţionistă să devină semnificativă – o întrebare-cheie pentru factorii de decizie – ştim deja că este mult mai mică decât rata din prezent.
Dacă Fed se concentrează exclusiv pe inflaţie, adânceşte inegalitatea, care la rândul său înrăutăţeşte performanţa economică pe ansamblu. Salariile se clatină în timpul recesiunilor. Dacă Fed ridică rata dobânzilor de fiecare dată când apare un semn de creştere a salariilor, cotele pentru muncitori vor fi trase în jos, nemaireuşind niciodată să recupereze ceea ce a fost pierdut în recesiune.
Motivul invocat pentru creşterea ratei dobânzilor nu vizează bunăstarea muncitorilor, ci pe cea a magnaţilor. Îngrijorarea este că într-un mediu cu o rată a dobânzii redusă, căutarea iraţională a investitorilor pentru „randament” ar alimenta distorsiunile sectorului financiar. Dar într-o economie care funcţionează bine, te-ai aştepta ca un cost redus al capitalului să fie baza pentru o creştere sănătoasă. În SUA, angajaţii sunt rugaţi să îşi sacrifice vieţile şi bunăstarea pentru a-i proteja pe magnaţii bogaţi de consecinţele propriei nechibzuinţe.
Ar trebui ca Fed să stimuleze economia şi, simultan, să domolească pieţele financiare. O bună reglementare înseamnă mai mult decât prevenirea riscului ca sectorul bancar să ne facă rău nouă, celorlalţi (deşi Fed nu a făcut o treabă prea bună nici la acest capitol înainte de criză). Mai înseamnă, de asemenea, adoptarea şi impunerea unor reguli care să restricţioneze afluenţa de fonduri speculative şi să încurajeze sectorul financiar să joace un rol constructiv în economie, aşa cum este menit, prin punerea la dispoziţie de capital pentru noi firme şi pentru a permite companiilor de succes să se extindă.
Simt adesea simpatie pentru oficialii Fed, deoarece trebuie să ia decizii riscante într-un mediu de o nesiguranţă considerabilă. Dar decizia din acest moment nu e una riscantă. Din contră, acum nu este momentul să restricţionăm creditarea şi să încetinim economia.
––––––
Joseph E. Stiglitz, laureat Nobel în economie, este profesor universitar la Universitatea Columbia. Cea mai recentă carte a sa, în colaborare cu Bruce Greenwald, este „Creating a Learning Society: A New Approach to Growth, Development, and Social Progress”.
Copyright: Project Syndicate, 2015.
www.project-syndicate.org
