Nimeni n-ar trebui să fie surprins că pregătirile pentru Jocurile Olimpice de la Soci, din Rusia, s-au dovedit a fi extrem de costisitoare şi îmbâcsite de corupţie. Dar excesele făcute nu sunt mai puţin uluitoare. Costul construirii pârtiilor de schi, patinoarelor, autostrăzilor, holurilor şi stadioanelor pentru sporturi de iarnă într-o staţiune subtropicală de pe malul Mării Negre s-a ridicat la peste 50 miliarde de dolari. Criticii spun că jumătate din această sumă a fost furată sau oferită pe post de mită apropiaţilor lui Vladimir Putin, care au câştigat întâmplător cele mai mari contracte.
Unul din critici, un om de afaceri rus, pe nume Valeri Morozov, pretinde că oficialii din anturajul lui Putin au cerut şpăgi pentru contracte. După ce i s-a spus că ”va fi înecat în sânge”, Morozov a părăsit ţara.
Dar la ce s-ar aştepta altcineva, într-o ţară în care marile afaceri, crima organizată şi politica merg adesea mână-n mână? Şi, totuşi, Rusia nu este nici pe departe singura ţară în care sporturile olimpice, cursele de Formula 1 (care vor avea loc tot la Soci, anul acesta) sau Cupa Mondială la fotbal reprezintă o dezlegare la jafuri şi şpăgi.
Apoi, mai este problema unei ţări gazdă cu legi de necrezut, care pot face o competiţie sportivă internaţională să pară scandaloasă. Legile rasiste ale naziştilor erau aplicate fără restricţii în 1936, când Jocurile Olimpice au avut loc la Berlin, aşa cum libertatea de exprimare era sancţionată în 2008, în timpul JO din China. Rusia a adoptat o lege care interzice ”propaganda homosexuală”, puternic susţinută de Putin; o lege care este, deopotrivă, absurdă şi neclară, astfel încât orice persoană care nu este pe placul autorităţilor poate fi arestată.
Ignorând complet obiecţiile criticilor săi, Putin a reasigurat lumea că sportivii şi turiştii homosexuali vor fi în siguranţă pe durata Jocurilor Olimpice, cât timp ”lasă copiii în pace”. Presupunerea că homosexualii sunt pedofili e la îndemână; pentru a fi în siguranţă la Soci, persoanele gay trebuie doar să se înfrâneze până se întorc în ţările lor decadente. Între timp, Rusia îşi menţine valorile decente şi tradiţionale. Ca primar al oraşului Soci, Anatoli Pakhmov a oferit asigurări că ”nu există homosexuali în oraşul nostru”, conform BBC.
Această formă de bigotism, care urmăreşte mobilizarea celei mai ignorante părţi a societăţii ruse în spatele preşedintelui, apelând la prejudecăţile ei, ar trebui să nască mult mai multe proteste decât au fost până acum. Peste 50 de sportivi internaţionali au condamnat public legea. Ar fi bine dacă şi mai mulţi sportivi şi-ar face publică nemulţumirea, în ciuda eforturilor depuse de organizatorii ruşi de a interzice declaraţiile politice.
Dar problemele de la Soci izvorăsc din chestiuni mult mai adânci decât faptele de corupţie ale prietenilor lui Putin şi decât legea plină de ură care condamnă homosexualitatea. Tot timpul, remarcăm aceleaşi probleme în societăţile opresive şi autoritariste, fie că discutăm despre Brazilia sau de Qatar pregătindu-se pentru Cupa Mondială la fotbal ori de Jocurile Olimpice.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu FIFA, asociaţia mondială de fotbal, sau cu Comitetul Olimpic Internaţional, care susţin că nu se implică în politică: evenimentele lor sportive sunt exploatate politic de tot felul de regimuri, uneori, nu în moduri tocmai plăcute. Deci sportul se politizează. Şi cu cât FIFA şi Comitetul îşi susţin inocenţa politică, cu atât mai mult le convine acestor regimuri să exploateze în scopuri proprii evenimentele sportive internaţionale.
Trebuie să căutăm originile acestei contradicţii în începuturile mişcării olimpice moderne. Baronul Pierre de Coubertin, şocat de înfrângerea Franţei în războiul cu Prusia, din 1871, a încercat să îi redea virilitatea Franţei prin organizarea acestor Jocuri. Apoi, ambiţia lui a crescut şi aşa au fost incluse şi alte ţări în competiţie.
Într-o lume atât de des divizată din cauza înfruntărilor militare, Coubertin a crezut că reînvierea Jocurilor Olimpice ale Greciei antice poate ajuta ţările să facă pace şi să se înfrăţească. A insistat de la început că Jocurile ar trebui să fie deasupra politicii, pentru că politica divizează, iar scopul sportului este unirea oamenilor.
Nu toată lumea a fost de acord cu ideea lui. Charles Maurras, care conducea organizaţia reacţionară Acţiunea Franceză, a văzut în Olimpiada lui Coubertin un complot anglo-saxon de subminare a vigorii rasiale şi mândriei naţionale. Dar şi-a schimbat părerea după ce a luat parte la prima ediţie modernă a Jocurilor, din 1896. Atunci, şi-a dat seama că întrecerile internaţionale reprezintă o oportunitate pentru propagarea şovinismului.
Coubertin a continuat să-şi promoveze visul – o frăţie apolitică. Karl Marx a comparat apolitismul cu o formă de stupiditate. În Grecia antică, idioţii (idiōtēs) erau cei preocupaţi doar de problemele personale, dispreţuind viaţa politică. Coubertin şi-a făcut stupiditatea publică.
Şi, astfel, la 73 de ani, cu un an înainte de a muri, Coubertin a reuşit, în ciuda bolii, să înregistreze un discurs, difuzat pe stadion în timpul Jocurilor Olimpice de la Berlin, despre idealul de dreptate şi fraternitate. Între timp, Hitler şi oamenii lui exploatau sportul pentru a spori prestigiul Reich-ului nazist.
Şi atunci, sportivii au fost descurajaţi să-şi spună părerea. Protestele faţă de rasismul promovat de nazişti au fost înăbuşite cu predici despre natura apolitică a sportului. Nu s-au făcut prea multe compromisuri. Semnele care arătau că evreii nu aveau voie să circule în anumite zone au fost îndepărtate pe toată durata Jocurilor. Şi câţiva sportivi evrei au fost înlăturaţi, discret, din loturile naţionale.
Nu s-a schimbat nimic de atunci. Şi astăzi, Comitetul Olimpic Internaţional se înveleşte în mantia apolitică a stupidităţii, în timp ce Vladimir Putin se foloseşte de Jocurile Olimpice să-şi promoveze statul autocrat şi falimentar. Fără îndoială, Jocurile îi vor încânta pe mulţi privitori de pe tot globul. Dar haideţi să ne gândim puţin şi la homosexuali şi alţi cetăţeni vulnerabili, care vor trebui să-şi ducă în continuare zilele sub conducerea despotică şi coruptă a lui Putin, după ce festivităţile se vor încheia.
Ian Buruma predă jurnalism şi cursuri despre democraţie şi drepturile omului la Bard College şi este autorul lucrării „Anul zero: istoria lui 1945“.
Copyright: Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
