Fost producător TV în România, preot aspirant, în prezent scriitor la Londra, vedetă pe Facebook şi stăpân al unui teckel agitat pe nume Geta, Adrian Teleşpan este românul care a scris în două luni, probabil cea mai dezbătută carte din mediul online românesc. Cimitirul, primul roman al lui Teleşpan, a ajuns pe primul loc în topul vânzărilor de la Cărtureşti în luna decembrie şi promite să rămână, cel puţin o perioadă, pe primele poziţii.
Cartea spune povestea lui Adrian Green, un homosexual român care se mută la Londră pentru că a obosit să mai trăiască în România. Deşi nu prea mai are chef de muncă, îşi găseşte, totuşi, un job: administrator de cimitir. Pe măsură ce interacţionează cu diverşi clienţi, vii sau morţi, Adrian ne spune ce crede el despre religie, bani, sex sau moarte.
Imaginea României în Marea Britanie, cum îşi pot găsi românii o slujbă în Regat, televizuni de ştiri şi presă, homosexualitate şi desigur povestea din spatele cărţii, toate acestea au fost câteva dintre subiectele discuţiei cu tânărul de 34 de ani, originar din Drăgăşani, care şi-a găsit faima, online cel puţin, pe malurile Tamisei.
Cum a început povestea Cimitirului?
I-am trimis unei prietene un email care, ulterior, a devenit primul paragraf din carte. Ea mi-a răspuns că nu poate empatiza cu ce îi scrisesem eu acolo pentru că se concentrase pe scriitură care i se părea grozavă. Ideea cu cimitirul mi-a venit după ce m-am mutat în Marea Britanie, de fapt toată ideea cu cartea mi-a venit după ce m-am mutat aici. Trebuia să-mi găsesc un job aşa că mi-am făcut cont pe diverse site-urile de recrutare. La un moment dat am primit un email cu cinci oferte de joburi, cele mai multe în media şi marketing. Ultimul era însă o ofertă de job ca administrator de cimitir. Am aplicat la job, însă nu mi-a răspuns nimeni. Sunt convins că m-aş fi adaptat acolo. Voiam jobul ăla pentru că îmi imaginam că îmi va furniza inspiraţia necesară pentru o scrie o eventuală carte.
Care au fost primele reacţii?
După ce am terminat de scris, am trimis cartea prietenilor şi cunoştinţelor pentru feedback. Reacţia lor a fost: Mişto, mi-a plăcut! Dar în România s-ar putea să fie un impediment că personajul principal este homosexual. Iată că nu a fost. Cei mai mulţi cititori spun că am mult umor şi că au râs foarte tare. Unii zic că s-au identificat cu personajul. Eu îi întreb pe unii: în afară de râs, te-a mai atins ceva? Pentru că personajul suferă din dragoste, a avut o copilărie traumatizantă. Sunt chestii cu care fiecare om se întâlneşte pe parcursul vieţii. În discuţiile private, cititorii îmi spun că au empatizat cu traumele din copilărie şi că au plâns. Când scriu despre carte pe Facebook, mult mai puţini recunosc asta. E mai uşor să spună în public că au râs decât că s-au identificat cu copilul bătut. Ce mi se pare genial e că aproape nimeni nu aduce vorba de orientarea sexuală a personajului principal. Sau, dacă unii o fac, spun că li se pare mult mai uşor să accepte homosexualii.
Ai de gând să traduci cartea în alte limbi?
Cartea se traduce acum în engleză, am deja primele 50 de pagini. Se va traduce şi în franceză. Într-o zi am primit un mesaj pe Facebook de la o româncă din Franţa care a zis că a auzit atât de multă lume lăudând cartea încât ar vrea să o traducă. Fără să o fi citit înainte. Întâmplarea face ca tipa să fie nepoata celebrei soprane Leontina Văduva. M-am simţit onorat. Mi-ar plăcea mult să fie tradusă în cât mai multe limbi, mai ales în chineză, deoarece în China sunt aproape 110 milioane de homosexuali.
Personajul principal din carte a plecat din România pentru că obosise să mai trăiască în ţară. Tu de ce ai plecat din România?
Şi eu la fel. Să fii producător la o televiziune de ştiri e amuzant, însă eu obosisem, nu mai aveam chef să continui aşa. Chiar dacă aveam un salariu foarte bun la România TV, unul pe care probabil nu l-aş fi avut nicăieri în altă parte în ţară, am hotărât să plec. Nu ştiu cum am reuşit să mă mobilizez pentru că în momentul în care eşti obişnuit cu un anumit confort, ţi-e tare greu să schimbi lucrurile, oricât de puţin pasionat ai fi. Nu cred în boemie de dragul boemiei, fără susţinere financiară. Totuşi, iată-mă aici, la Londra, şomer.
Nu ţi-ai găsit nimic de lucru până acum?
Din septembrie 2012 de când am venit aici, nu am găsit nimic în mod legal. Mi-am căutat vreo trei luni. După aceea am început să scriu la carte şi nu am mai căutat. Dar o să încep să-mi caut din nou. Nu m-ar deranja deloc să fiu chelner sau alte meserii de genul acesta, însă mi-e greu să mă urnesc. Deocamdată mă întreţin din economii şi carismă.
Faptul că nu ţi-ai găsit de muncă are legătură cu imaginea proastă pe care o au românii în presa britanică?
Nu m-am simţit niciodată discriminat pe motiv că sunt român. Discriminarea se face aici în special în presă, în tabloide, ele discriminează cel mai mult, ori din ele nu se inspiră oamenii cu o educaţie solidă. Se inspiră inclusiv muncitorii imigranţi din alte ţări care deja au drepturi. Se inspiră foarte mult cetăţenii britanici care nu au un loc de muncă de ani de zile şi care trăiesc pe spinarea statului britanic. Lor le e teamă de un eventual val de români care ar putea veni şi, ulterior, cere aceleaşi drepturi ca ei. De fapt. nu îi sperie valul în sine, ci faptul că banii de la stat ar putea să se termine dacă beneficiază din ce în ce mai mulţi oameni de ei.
Totuşi există şi exemple bune: am doi prieteni, un britanic care lucrează pentru Guvern şi un brazilian. Ambii au fost în România. Tabloidele de aici se concentrează foarte mult pe mizeria şi sărăcia din România, iar ideea asta se inoculează cumva chiar şi în rândul oamenilor educaţi. Cred că, mai degrabă, există o reticenţă fată de a vizita România decât faţă de românii care vin aici. Prientenii ăştia doi au fost în România şi s-au întors extaziaţi. Au zis că Bucureştiul e cel mai tare oraş. Au fost şi la Bran, unde le-a plăcut la nebunie. Nu mai spun de mâncare şi băutură, care li s-au părut de vis. Tipul care lucrează pentru Guvern a lucrat vreo patru ani la Moscova. A zis că nu-i mai trebuie să lucreze în afară. Dar după ce a fost la Bucureşti a zis că, dacă cineva i-ar oferi un job acolo pe doi-trei ani, nici n-ar sta pe gânduri.
Ceilalţi români care vin în Marea Britanie să muncească sunt trataţi altfel?
Când vine aici un român, unul care lucrează în zidărie de exemplu şi vrea să se angajeze, nu cred că întâmpină mai multă reticenţă decât un sârb sau un polonez. Teoretic, britanicii sunt împotriva tuturor. Ei se exprimă împotriva românilor deoarece suntem şi noi ca ei, adică albi. Dar dacă am fi un popor de negri nimeni n-ar zice nimic pentru că ar fi consideraţi rasişti.
Cât de repede se poate găsi de lucru?
Nu e greu, găseşti de muncă, inclusiv la negru, însă acum nu mai e cazul. La negru se munceşte mai ales în construcţii şi baruri. Dacă vii aici şi îţi doreşti cu adevărat să găseşti ceva de lucru o să găseşti. În Marea Britanie trăiesc 100.000 de români. Din aceştia cei mai mulţi lucrează. Am o prietenă, fostă jurnalistă, a lucrat şi în instituţii publice în ţară pe funcţii destul de înalte. La un moment dat s-a săturat şi a venit aici. Vreau să-ţi zic că în trei zile şi-a găsit un job de chelneriţă. A aplicat strategia clasică cea mai bună: a mers din bar în bar să întrebe cine angajează.
E mult mai simplu să găseşti un job aici dacă ai o meserie precum medic sau inginer. E mai simplu pentru că poţi să aplici direct din România. Aici se caută foarte mult medicii. Trebuie doar să ştii limba. Pentru mine de exemplu e foarte greu să-mi găsesc un job de producător TV, trebuie să cunoşti lumea de aici, să ştii contextul politic şi economic, nu e aşa simplu.
E scumpă viaţa la Londra?
Da. Singura chestie ieftină aici este mâncarea de bază, cea de la supermarket, pe care o iei şi o găteşti acasă. Te costă cam 15 lei pentru o persoană, cât mănânci o dată. Eu am avut noroc să nu plătesc chiria. Aici chiriile sunt enorme, de la 6000 – 7000 lei în sus pentru o casă dacă vrei să stai singur. Pentru o cameră amărâtă dai şi 500 de euro dacă e într-o zonă cât de cât bună. Cel puţin pentru chirie ar trebui să ai o meserie din care să câştigi foarte mulţi bani.
Apropo de meserii, ce voiai să te faci când erai în mic?
Voiam să mă fac actor, dar ai mei au zis că nu e ok şi că nu o să mă ajute cu banii. Am fost un an la Drept, dar a fost un eşec total, n-aveam niciun examen luat la sfârşitul primului an. Apoi am zis să dau la jurnalism la MediaPro ca un compromis. În facultate m-am angajat la Pro TV, după care am lucrat la Realitatea TV şi la România TV de unde am şi plecat înainte să vin aici. Până prin clasa a cincea voiam să mă fac preot. Îmi plăceau religia şi sutanele!
Ce părere ai despre televiziunile de ştiri din România?
Am o părere proastă, foarte, foarte proastă. Dar spun asta ca un om din interior şi fără să mă refer la zona de tip tabloid din care vin cele mai multe ştiri. Să explic. La Realitatea TV totul a mers foarte bine până în momentul în care s-a produs scindarea în urma căreia a rezultat România TV. Înainte erau două televiziuni de ştiri, Antena 3 şi Realitatea TV, şi suficient de mulţi oameni buni care ştiau ce să facă, cum să abordeze un subiect, cum să îl împacheteze. După scindare, timp de vreo două săptămâni, am zis că-mi iau câmpii. Eu am rămas la România TV unde toate posturile rămase goale au fost acoperite rapid de oameni fără experienţă, iar efectele se vedeau cu ochiul liber. La fel era şi la Realitatea TV. Apoi această situaţia s-a generalizat. În doi sau trei ani numărul televiziunilor de ştiri a ajuns de la două la cinci. E logic că nu ai de unde să iei atât de mulţi oameni cu experienţă care să facă treabă bună. Iar asta se vede la TV.
De ce crezi că sunt aşa multe televiziuni de ştiri?
Pentru că românii se uită mult la televizor, e o trăsătură a poporului nostru, o curiozitate care trebuie satisfăcută cu orice preţ. Desigur ne referim la curiozitatea de tip bârfă, nu la curiozitatea de genul National Geographic. Eu unul înţeleg de ce a apărut România TV de exemplu, care este o televiziune foarte criticată pentru calitatea slabă a programelor şi manelizarea ştirilor. Românii asta vor şi cred că nu prea ai cum să-i educi. Asta-i interesează pe cei mai mulţi români, cancan, bârfă, chestii mondene. Atâta vreme cât dintr-o clasă de 30 de elevi, 28 dintre ei vor să se uite la Cancan TV, în loc să citească Sadoveanu de exemplu, e normal să faci o televiziune de cancan.
Dacă Sadoveanu nu prea are audienţă, atunci cine are?
Conceptul de Oana Zăvoranu. Am avut-o pe Oana în emisiuni. Au avut audienţă foarte mare. Cu toate astea, la desprinderea de Realitatea TV, lumea s-a prins că a scăzut mult calitatea la România TV şi Realitatea TV faţă de ce era înainte. Aşa că mulţi s-au dus spre Antena 3. Iar pe ăştia plecaţi, nu-i mai recuperezi prea uşor. Erau zile întregi când România TV făcea audienţă cu Monica Tatoiu care plângea sau Paula Iacob care leşina în direct, dar tot nu-i băteam pe cei de la Antena 3,indiferent de ce subiect era dezbătut acolo. Fidelitatea şi obişnuinţa nu ţin de subiect, dar, în acelaşi timp, nu poţi ţine fidel un public dându-i doar subiecte economice şi culturale.
Dacă eşti un om cu mulţi bani şi vrei să-ţi deschizi o televiziune, ori eşti foarte idealist şi faci România Cultural, ori dacă vrei să faci bani, faci ceva ceva de genul ăsta. Când eram în ţară făceam şi ştiri serioase, cu decizii legislative şi bugete de stat, dar nu se uita nimeni. Era ca şi cum tu vrei să te uiţi la Albă ca Zăpada şi eu vin să-ţi povestesc de cotele apelor Dunării.
Încontro ne îndreptăm?
Cred că mult timp de acum înainte lucrurile o să fie la fel. Bunica mea avea o vorbă: Pe români doar moartea îi schimbă!
Suntem o naţiune de indivizi foarte închistată, nu suntem deloc unitari. Vorba aia, fiecare cu aia a măsii, se aplică perfect pentru români. Pe români îi interesează mult prea mult ce fac cei din jurul lor, însă doar chestii punctuale şi precise gen Drăguşanca. Pe români nu îi interesează faptul că în Constituţie s-a introdus nu ştiu ce chestie nouă. Da, o să fie câteva voci, dar nu o să aibă sprijinul maselor. Singura chestie care-i face pe români să se revolte sunt banii, scăderea salariilor, scăderea pensiilor. În rest nu se protestează în masă. Totuşi mă surprinde pozitiv fenomenul Roşia Montană, pentru că nu mi se pare că e caracteristic pentru români să militeze pentru mediu. Când s-a mai întâmplat vreodată asta?
Te uiţi mult la TV?
Eu aici nu prea mă uit la televizor, mai dau drumul uneori. Nu mă mai uit deloc la televiziunile din România. Nu mai vreau să oameni morţi prin wc-uri de tren la ştiri. Oamenii aici nu prea se uită aşa mult la TV, cel puţin nu ca în România.
Ce fel de emisiuni au britanicii?
Aici în Londra totul e diferit, aproape totul are un rol educativ, e un altfel de public. Îţi dau un exemplu, era nouă seara şi tocmai începuse o emisiune care se numeşte Bizar ER (n.r. Emergency Room). La un moment dat imaginea s-a făcut roz. În plan apropiat era un vagin şi mâna medicului care explică nişte chestii legate de sănătatea intimă a femeilor. Nu era nimic vulgar, era pur informativ şi educativ din punct de vedere al sănătăţii. Un alt exemplu a fost atunci când o echipă de rugby a rămas în fundul gol la TV. Telespectatorilor li se arată cum pot verifica singuri dacă au cancer testicular. Emisiunile medicale sunt foarte populare şi promovate.
Diferenţa dintre cele două popoare este că românii s-ar uita pentru aspectul vulgar, iar britanicii pentru cel care ţine de sănătatea propriului corp. La BBC la ora şapte seara, adică în prime time îţi arată cum să sapi şanţuri pentru irigaţii şi cum faci să nu ţi se ofilească trandafirii înainte de luna octombrie. Deci, despre ce vorbim? Asta nu înseamnă că britanicii nu consumă tabloid. Consumă. Doar că nu îl găsesc atât de mult la TV.
Şi de ce astfel de programe educative n-ar prinde în România?
Pentru că românii nu sunt interesaţi de aşa ceva. Pentru că există marele risc ca românii să schimbe canalul. Dacă ar exista un rol educativ al televiziunilor, atunci ar trebui să fie subtil. Românii preferă să fie prostiţi, nu educaţi. În Marea Britanie nu poţi să faci precum a făcut Cheloo la X Factor acum ceva vreme când i-a zis unui concurent că-l dispreţuieşte pentru că e gay. Aşa ceva nu se face aici. Şi dacă s-ar fi întâmplat cumva, Cheloo ar fi zburat în secunda doi cu o amendă grasă. În România nu se întâmplă nimic. Producătorii sunt nevoiţi să fie mai ataşaţi de audienţe decât de valori precum respect şi demnitate.
Este homosexualitatea o temă centrală în cartea ta?
Nu. Iniţial, când m-am apucat de scris, m-am gândit la ea ca fiind ceva pentru populaţia gay, dar pe măsură ce evoluam mi-am dat seama că este vorba despre un om care face diverse lucruri, care este şaten, relativ scund, dreptaci, homosexual, pasionat de agricultură. La un moment dat mi-au scris patru bărbaţi heterosexuali. Bă tu eşti homo? Că eu nu credeam că o să respect vreodată homosexualii, dar după ce am citit cartea nu mai ştiu ce să zic.
Nu m-am dat niciodată de ceasul morţii că sunt gay sau scund sau mai ştiu eu ce. Pentru mine au fost chestii obişnuite. Homosexualitatea e asumată. Desigur am avut şi feedback negativ, de la patru persoane, culmea toate gay. Dar în total am primit vreo 500 de mesaje de susţinere, deci eu zic că e ok.
O să mai scrii?
Eu sper să mai scriu. Pe asta am scris-o pentru că eram foarte relaxat, cred că niciodată n-am fost aşa relaxat. În momentul în care o să fiu din nou la fel de relaxat, o să scriu. Ştiu că nu e o capodoperă literară, dar e uşor de citit, iar oamenii se regăsesc în trăirile din carte. Întâi am avut norocul să sufăr şi să mă bucur de viaţă la fel ca cei mai mulţi oameni. Apoi am avut norocul să pun chestia asta pe hârtie.
