Liderii europeni s-au zbătut și se zbat în calcule, încercând să găsească algoritmul salvator al fixării refugiaților de război între hotarele statelor UE. Este drept, soluțiile trebuie să fie foarte concrete și eficiente, avem această problemă, cum o rezolvăm? Autoritățile române au intrat și ele în hora acestor calcule, dar au fost oscilante: au cerut, au modificat, au modificat din nou cererea. O matematică rece care încearcă un răspuns, o reacție la o dramă umană de mari proporții.
Mai sunt, bineînțeles, excepții. Antrenorul naționalei de fotbal a Germaniei, Joachim Low, neamț pursânge, a donat 25 de mii de euro pentru ajutorarea refugiaților din Orientul Mijlociu și Africa. Declarația acestui om excepțional merită consemnată: „Este de datoria noastră să-i ajutăm pe cei care au nevoie. Şi prin faptul că primim oameni trebuie să fim campioni mondiali. Lăsaţi-ne să le urăm bun venit refugiaţilor, aşa cum am făcut când am primit fanii din întreaga lume în 2006”.
Domnul Low nu este politician. Dar, mai înainte de a fi orice, domnul Low este o ființă umană.
Mediul politic românesc este inflamat de opinii de tot felul. Unii au un discurs articulat, iar alții doar au găsit prilejul potrivit să mai adauge ceva la propriul capital de imagine. Problema refugiaților de război este atacată din toate pozițiile: ba că nu avem locuri, ba că nu avem bani, ba că se ascund teroriști printre ei, ba că e pusă la încercare ființa creștină a neamului românesc.
Puține sunt vocile care exprimă înțelegere și solidaritate. Refugiații nu-și abandonează rostul pentru a ajunge la mai bine. Nu pleacă de acasă cu copiii în brațe și cu sacul cu ultimele bunuri în spate din interes. Sunt oameni disperați, ajunși cu spatele la zid și cu perspectiva morții în față. Fug din țara lor pentru a-și salva copiii și familiile și viețile. Nu am trăit și noi același fenomen de exod în timpul războaielor și în timpul comunismului?!
În secolul modernității, am ajuns să purtăm dezbateri despre cine suntem!… În loc să ne tocmim ca la piață, ar trebui să ne amintim că suntem ființe umane. Avem nevoie să fim solidari în fața răului, ar trebui să înțelegem suferința. Normal ar fi fost să oferim noi cât mai mult, fără să ne-o ceară nimeni. Delegațiile României la diversele întâlniri politice europene ar fi trebuit să transmită în primul rând mesajul că poporul român este un popor creștin care înțelege durerea. Istoria noastră este plină de durere. Prezentul nostru este marcat de milioanele de români care au plecat să își câștige pâinea cea de toate zilele pe meleaguri străine.
Aducând ca argument al respingerii refugiaților faptul că au altă religie, ne-am negat esența ortodoxă. Cum ar fi dacă, în calitate de medic, aș trata și aș opera numai pacienți creștin-ortodocși? Aș fi pe prima pagină a ziarelor, fie în sens rău, fie în sens bun, depinde de îngustimea “judecătorilor”. Aș fi cercetat de instituția care se ocupă de discriminare…
Am povestit de mai multe ori jurnaliștilor, atunci când am fost întrebat, că mă rog adesea în timpul operațiilor. Mă rog Dumnezeului meu, creștin și ortodox, chiar dacă mă lupt cu tumora cerebrală a unui pacient de altă religie. Nu mă poate “contamina” o altă credință și nici nu mi-am pus vreodată problema în acest fel. Iată că acum “voci” publice vorbesc în toată Europa (și nu numai) despre pericolul invaziei musulmane. Se pare că nu am învățat nimic din veacul celor două războaie mondiale, din excesele numite Auschwitz sau Siberia, din temnițele comuniste în care ne-au putrezit elitele.
Urmăresc cu interes informațiile despre refugiații din Orientul Mijlociu. Citesc despre cazuri de copii scăpați în apă și morți la doi pași de părinții lor. Citesc despre gardurile ridicate la granițe. Aflu că printre refugiați s-ar afla și luptători teroriști care profită de valurile de imigranți pentru a pătrunde în inima Europei și a face rău.
Înțeleg abordarea celor care pun la îndoială drama refugiaților și se tem de o invazie mascată. Înțeleg argumentele celor care se tem de dimensiunea exodului și care se întreabă cât de mult va fi afectată Europa creștină de valul de cetățeni musulmani. Pare, într-adevăr, greu de explicat preferința pentru spațiul creștin și lipsa de deschidere și sprijin a unor state musulmane, bogate și puternice, care ar putea fi mai aproape de refugiații sirieni.
De asemenea, înțeleg și admit că primirea și, eventual, integrarea refugiaților este complicată. Lucrurile nu se rezumă la o bucată de pâine și un adăpost. Diferențele dintre noi și ei sunt foarte mari. Nu doar diferența de limbă este importantă. Avem educații diferite, culturi diferite, sisteme administrative diferite. Întâlnim diferențe mari și din punct de vedere medical. Nu doar ADN-ul este diferit, dar și patologia medicală specifică. Vin din zone în care bolile grave, unele transmisibile, sunt diferit abordate față de spațiul occidental. Care sunt vaccinurile pe care le-au făcut acești oameni și copiii lor – dacă au fost vreodată vaccinați? Cum arată fișele lor medicale – dacă au avut vreodată așa ceva? Sunt diferențe greu de surmontat, nu ne-am mai întâlnit cu o astfel de situație, nu știm cum și ce să facem, nimeni nu are o rețetă pentru o criză de asemenea proporții.
Dar cred că trebuie să avem luciditatea de a găsi soluții pentru a ajuta. De la spitalele desființate de regimul Băsescu la unitățile militare aflate în conservare, avem locuri pentru a-i adăposti pe nefericiții care fug de prăpăd. De la alimentele primite de la Uniunea Europeană, până la rezervele strategice care trebuie constant reînnoite, avem cu ce îi hrăni. Toți avem în dulapuri haine nepurtate, trebuie doar un loc în care să le donăm și îi putem îmbrăca. Noi, cei care nu lăsăm un câine să moară de foame, ar trebui să găsim soluții pentru a fi alături de cei aflați acum în mare nevoie.
Sunt român, ortodox, cetățean și medic! Negocierea unor cifre și abordarea spectaculoasă care face deliciul presei seamănă mai mult a lipsă de demnitate și lipsă de solidaritate cu oameni încercați de cea mai mare grozăvie posibilă – războiul.
Luați-vă o clipă de răgaz și încercați să vă imaginați că sunteți acasă, dar nu aveți curent electric, că aveți frigider sau cămară, dar acestea sunt goale, că a început școala, dar copiii dumneavoastră nu se duc pentru că școala e bombardată sau pentru că ar putea fi uciși pe drum. Și că auziți numai gloanțe și bombe în jur! Iar după acest moment de gândire, încercați să vă imaginați că vorbiți cu o familie fugită din iad și îi spuneți să își caute de drum, că dumneavoastră nu vreți să îi ajutați!…
Apoi, priviți-vă copiii, familia, și priviți-vă în oglindă. Cred că de aici ar trebui să începem!
În ceea ce privește rolul autorităților, acesta este cât se poate de clar: să acționeze pe toate planurile pentru a face din ajutorarea amărâților un proiect reușit. Metodologii de intervenție există, nu trebuie reinventate. Misiunile ONU pot fi modele de bune practici. Serviciile noastre medicale și specialiștii noștri au capacitatea să opereze coerent. Resurse, de bine, de rău, avem. În ceea ce privește potențialul de pericol terorist, scenariul de a avea printre fugari și teroriști este plauzibil. Dar suntem țara cu cel mai mare număr de servicii secrete din Europa și cu cei mai mulți angajați. Suntem membri ai Alianței Nord-Atlantice și avem acces la informațiile speciale. Serviciile există ca să ne ferească de rele, nu trebuie decât să își facă treaba. Și poate că ar fi momentul ca experții noștri în politică internațională să își pună în valoare experiența și expertiza și, alături de specialiștii din lumea întreagă, să caute soluții valide pentru a rezolva cauza acestui exod: PROBLEMA SIRIEI.
Închei cu un cunoscut proverb românesc: „Bine faci, bine găsești”.
