Deşi ultima ţintă oficială pentru adoptarea euro era 2015, autorităţile vor, mai nou, să o împingă spre 2020. Declaraţiile Premierului au fost întărite ieri de un sondaj al Asociaţiei Analiştilor Financiari-Bancari, majoritatea participanţilor indicând anul 2021. Afaţi mai jos ce pierdem dacă mai amânăm, ce câştigăm dacă nu ne grăbim şi de ce 2020 e noua ţintă.
„Vrem să fim pregătiţi şi competitivi atunci când ne alăturăm zonei euro. Cred că 2018-2020 este o ţintă realistă. Urmărim, în mod prudent, Polonia, care este mult mai avansată decât România în ceea ce priveşte reformele structurale. Zona euro nu are nevoie de încă un jucător slab, de aceea trebuie, mai întâi, să ne pregătim “ declara la începutul săpămânii Victor Ponta într-un interviu acordat CNBC.
Ieri, un sondaj intern al Asociaţiei Analiştilor Financiari Bancari arăta că România ar putea adopta moneda euro cel mai devreme în anul 2018, cei mai mulţi participanţi la sondaj considerând însă că anul intrării în Zona Euro va fi 2021. De altfel, 2013 este primul an în care Guvernul nu şi-a mai asumat în programul de convergenţă transmis Comisiei Europene o ţintă pentru adoptarea monedei unice.
În acest moment, România ar îndeplini majoritatea criteriilor de convergenţă (privind inflaţia, deficitul bugetar, ar putea intra dacă vrea în mecanismul privind stabilitatea cursului de schimb), singurul punct slab fiind dobânzile pe termen lung (trebuie să ai cel mult 2% peste media celor mai performnte 3 state din UE la acest capitol).
“ Nu trebuie să ne uităm doar la criteriile nominale de convergenţă, ci şi la cele reale. Iar unul dintre acestea ar fi PIB-ul pe locuitor raportat la media UE. Noi abia suntem la 45%, Estonia-printre ultimii intraţi în euro-avea 65%. La ce bun să aderi dacă economia nu îţi trece testul competivităţii? Ar avea sens dacă reuşim să recuperăm din decalaj, dacă creştem de pildă timp de 10-20 de ani cu 3-4% iar economia UE avansează în acest intrerval cu 1-2%” spune Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal
Ce câştigăm dacă nu ne grăbim prea tare cu euro? Cum s-a mai spus, păstrarea monedei naţionale oferă un mecanism de ajustare a economiei în momente de criză locală sau globală. De la începutul crizei, euro a crescut de la 3,3-3,4 lei până la aproape 4,5 lei în prezent, dând o gură de oxigen exporturilor.
Dacă nu ar fi existat această supapă, ajustările s-ar fi produs doar prin tăieri de salarii, pensii, prestaţii sociale, majorări de taxe colectabile repede (TVA, accize), etc. În plus, un euro adoptat în 2015 ar fi oferit ocazia debitorilor în valută să îşi marcheze pierderile din curs, renunţând la speranţa că în următorii ani moneda naţională să mai recupereze din deprecierea indusă de criză (înainte de aderare dobânzile se egalizează iar împrumuturile în valuta naţională se convertesc în euro).
Ce pierdem? Adoptând euro se fac economii în cazul tranzacţiilor transfrontaliere (nu mai e necesară conversia valutară), dispare riscul valutar, există mai multă predictibilitate în conturarea planurilor de afaceri.
De ce tocmai 2018-2020?
De ce autorităţile şi-au fixat ca nouă ţintă de aderare acest interval? Având în vedere că în intervalul 2018-2020 se va termina liberalizarea preţurilor la utilităţi, motivaţia pare evidentă.
Scumpirea facturilor la gaze, energie electrică va determina noi pulsiuni inflaţioniste iar eventuala lor suprapunere cu un an agricol slab poate determina neîndeplinirea criteriului de convergenţă privind stabilitatea preţurilor.
