Papa Francisc continuă să fie o gură de aer proaspăt în încăperile îmbâcsite ale Bisericii Catolice. Arată şi se poartă ca orice om normal. Poartă pantofi în loc de papuci din catifea vişinie. Are gusturi bune la cărţi: Dostoievski, Cervantes. Şi are o atitudine mai umană faţă de homosexuali, chiar dacă nu se opune doctrinei bisericeşti ce reglementează comportamentul sexual.
Dar cel mai uimitor lucru pe care l-a spus Francisc, într-o scrisoare recentă, publicată în cotidianul italian „La Repubblica“, se referă la necredincioşi. Un ateu este la adăpost de focurile iadului, ne asigură Papa, cât timp îşi ascultă propria conştiinţă. Acestea sunt cuvintele lui exacte: „Ascultând şi supunându-te (propriei conştiinţe) înseamnă să decizi ceea ce e bine şi ceea ce e rău“.
Cu alte cuvinte, nici Dumnezeu şi nici Biserica nu trebuie să ne spună neapărat cum să ne purtăm. Conştiinţa noastră este suficientă. Nici protestanţii devotaţi nu merg atât de departe. Protestanţii scot din schemă doar preoţii – ca mijlocitori între indivizi şi Creator. Dar cuvintele lui Francisc sugerează că eliminarea lui Dumnezeu ar putea fi o opţiune legitimă.
Biserica Catolică nu ar fi supravieţuit atât de mult dacă nu ar fi fost pregătită să evolueze o dată cu timpurile. Declaraţia Papei este, în mod sigur, în acord cu individualismul extrem al erei noastre. Dar asta nu o face mai puţin surprinzătoare. Până la urmă, un creştin, cum sigur este şi Papa, ar trebui să considere că scrierile sfinte şi doctrina religioasă sunt cele care reglementează binele şi răul şi comportamentul cuviincios. Creştinii cred că percepţiile lor faţă de bine şi rău sunt sacre şi universale şi că moralitatea este un obiectiv colectiv.
Nu ştiu dacă Edward J. Snowden, fost angajat al serviciilor secrete, care a expus secrete de stat în semn de protest faţă de atitudinea guvernului care îşi spionează cetăţenii, este creştin. Poate că e ateu. În orice caz, corespunde perfect cu noua viziune a Papei despre fiinţa morală. Snowden susţine că s-a purtat conform conştiinţei lui, că a protejat „libertăţile de bază ale oamenilor din toată lumea“. Viziunea lui asupra binelui colectiv i-a aparţinut în întregime.
Poate că într-o eră seculară comportamentul nu se ghida după propria conştiinţă. Dacă scrierile sfinte nu ne mai pot spune diferenţa dintre bine şi rău, va trebui să ne asumăm propriile decizii. Democraţia liberală nu poate oferi răspunsuri şi nici nu pretinde că poate. Nu este nimic mai mult decât un sistem proiectat să rezolve conflictele de interese legal şi paşnic. Întrebările despre moralitate şi sensul vieţii sunt în afara interesului său.
Dar politicile democratice pot fi – şi, adesea, sunt – puternic influenţate de credinţele religioase. Cele mai multe ţări europene au partide politice creştin-democrate. Şi Israelul are partide ortodoxe. Politica americană este saturată de doctrina şi simbolurile creştine de dreapta – şi nu numai. Musulmanii încearcă să-şi insereze credinţa în politică, adesea în moduri neliberale.
Apoi sunt ideologiile politice seculare, precum socialismul, cu o componentă etică puternică. Partidele comuniste şi socialiste – ca şi Biserica Catolică – delimitează foarte clar binele şi răul şi stabilesc care este binele colectiv. Astfel, în multe ţări regimul social-democrat îşi are rădăcinile în creştinism.
Şi totuşi, în ciuda victoriei imense înregistrate de creştin-democraţii cancelarului german Angela Merkel, creştinismul este o forţă care se diminuează văzând cu ochii în politica europeană. Şi influenţa partidelor de stânga scade cu repeziciune. Rămăşiţele ideologiei socialiste au dispărut la sfârşitul anilor 1980, o dată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. În urma mişcărilor sociale din anii 1960 şi a exploziilor financiare din anii 1980, a apărut un nou tip de liberalism, care nu are o bază morală clară şi care priveşte cele mai multe constrângeri guvernamentale drept atentate la libertatea individuală. În multe privinţe, nu mai suntem cetăţeni, ci consumatori. Comportamentul nereţinut al fostului premier italian Silvio Berlusconi – atât în sfera personală, cât şi în cea financiară – l-a făcut politicianul perfect pentru epoca neoliberală. Există noi metode pentru a reglementa moral comportamentul nostru colectiv? Câţiva utopici consideră că internetul va face asta, prin crearea unui spaţiu în care cetăţenii pot transforma lumea. De exemplu, reţelele de socializare – ele pot fi folosite pentru a mobiliza oamenii pentru cauze nobile; există un miez de adevăr în asta. Mii de idealişti chinezi, inspiraţi de bloggeri şi reţele de socializare, le-au sărit în ajutor altor oameni după un cutremur recent, deşi guvernul lor încerca să înăbuşe ştirea.
Dar, de fapt, internetul ne împinge în direcţia opusă. Ne încurajează să devenim consumatori narcisişti, exprimându-ne aprecierea şi distribuind orice detaliu al vieţii noastre private, fără să stabilim vreo legătură reală cu cineva. Acesta nu este un mijloc prin care descoperim noi valenţe ale binelui şi răului sau prin care facem înţelegeri şi fixăm scopuri colective.
Internetul nu a făcut altceva decât să faciliteze munca firmelor care fac baze de date cu vieţile, gândurile şi dorinţele noastre. Marile afaceri expediază aceste informaţii către marile guverne. Şi de aceea conştiinţa lui Snowden l-a împins să ne împărtăşească secretele guvernului. Poate că ne-a făcut o favoare. Dar nu-mi pot imagina că el era noul om moral la care se gândea Papa Francisc atunci când încerca să împace credinţa lui cu individualismul epocii noastre.
Ian Buruma predă jurnalism şi cursuri despre democraţie şi drepturile omului la Bard College şi este autorul lucrării „Anul zero: istoria lui 1945“.
Copyright: Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
