Deplasarea premierului României la Washington pică în cel mai prost moment posibil pentru el. Atât din perspectiva ţintelor de imagine externă pe care şi le-a propus, dar mai ales din cea a obiectivelor interne. Dacă este adevărat că i s-a sugerat să îşi amâne vizita, atunci s-ar putea ca în scurt timp să regrete că a ignorat acest sfat.
Victor Ponta pleacă în Statele Unite cu un bagaj plin de amintiri neplăcute pentru americani. Din acest punct de vedere, arcul peste timp de care a amintit recent cu mândrie – primul premier, după Adrian Năstase, primit la Washington în ultimii aproape zece ani – s-ar putea să nu fie de bun augur.
Predecesorul său la şefia PSD şi a guvernului a considerat că o primire la Casa Albă este cea mai bună lansare în cursa pentru preşedinţie. A fost exact invers. Poza mult-râvnită alături de George W Bush şi vorbele în dodii despre şansele lui Năstase de a deveni preşedinte, interpretate de cohorta de ziarişti de casă care l-au însoţit drept o binecuvântare supremă, nu au făcut decât să amplifice contrastul între declinul evident şi speranţele deşarte.
Pentru motive cât se poate de pragmatice, despre care am scris în numeroase rânduri, Victor Ponta este privit cu mult mai multă bunăvoinţă de către administraţia americană decât era Adrian Năstase. Mai toate au, însă, legătură cu susţinerea unoar oameni care se bucură de mare încredere la Washington. În celălalt talger stau faptele şi vorbele sale. Cele din vremea în care mentor îi era Năstase, funcţia deţinută în cea mai coruptă guvernare a României, dar şi cele recente.
”(…) România face un serviciu important SUA prin amplasarea scutului, e un lucru pe care eu îl aprob, cred că ţine de o anumită relaţie strategică a României şi sigur că poţi să-i ceri Americii, în momentul în care accepţi să-şi pună sistemul defensiv la tine în ţară, poţi să-i ceri măcar o cafea să-ţi dea domnul Barack Obama…”. Asta spunea Victor Ponta în urmă cu doi ani, în septembrie 2011, pe când Traian Băsescu se afla în vizită la Washington.
A fost un moment penibil. În timp ce preşedinţii României şi ai Statelor Unite semnau un document istoric, „Declaraţia comună cu privire la parteneriatul strategic pentru secolul XXI” dintre cele două ţări, liderul PSD se întrecea, la Bucureşti, cu Crin Antonescu în a minimaliza importanţa evenimentului, pentru ca nu cumva acesta să fie interpretat ca un succes al inamicului lor.
Ambii încercau să-i convingă pe români că, de fapt, ne lăsăm folosiţi. Că este în primul rând interesul americanilor – ”le facem un serviciu important” – şi nu al nostru şi al Europei să găzduim un scut anti-rachetă. Că ieşim în pierdere din această afacere deoarece, după cum spunea doct liderul PNL, ”aceste lucruri nu se dau pe gratis”.
În loc să fie salutat cu detaşarea transpartinică cuvenită, din respect pentru interesul naţional şi din curtoazie faţă de principalul nostru partener strategic, documentul a fost aruncat în derizoriu. Deşi fusese negociată mai bine de un an şi prevedea trecerea de la o cooperare aproape exclusiv militară la una mai cuprinzătoare, care include domeniile politic şi economic, alianţa extinsă cu SUA a fost prezentată de cei doi lideri ai opoziţiei drept o nouă păcăleală a lui Traian Băsescu.
Românii au uitat, americanii cu siguranţă, nu. Pentru că la ei memoria instituţională nu este o vorbă goală şi pentru că este nepermis ca din dorinţa de a lovi într-un adversar să cobori într-atât nivelul discursului public şi să pui sub semnul întrebării, cu un vocabular de mahala, angajamentul a două importante forţe politice într-un demers aliniat perfect interesului naţional.
Puţini au relizat la vremea respectivă cât de prost a fost primită la Washington reacţia lui Ponta la semnarea parteneritatului extins. Urmările concrete ale acelei reacţii primitive s-au văzut un mai târziu, la referendum, când a contribuit din plin la poziţionarea Statelor Unite de partea lui Traian Băsescu.
Vorbele din toamna lui 2011 şi faptele din vara lui 2012 au impus necesitatea acordului de coabitare, ca măsură asiguratorie, fără de care nominalizarea lui liderului PSD ca premier nu ar fi devenit niciodată realitate.
Acordul de coabitare a resetat parţial creditul lui Victor Ponta în ochii americanilor iar faptul că l-a respectat într-o bună măsură, în special în ceea ce priveşte justiţia, a făcut posibilă în urmă cu câteva luni aranjarea vizitei în SUA.
Din păcate pentru Ponta, simpla primire la Washington nu îi garantează nimic, deoarece succesul ei depinde de rezultatele sale interne. Ori, din vară, când a fost agreată întâlnirea cu vicepreşedintele american Joe Biden, cel puţin, până acum, nu doar că nu şi-a consolidat performanţa politică şi administrativă, ba chiar şi-a subminat-o dramatic.
Pe trei dintre cele mai importante teme care sunt pe agenda discuţiilor, energie, transporturi şi justiţie, Victor Ponta este pe minus. Şi în ochii românilor şi în cei ai americanilor.
Întârzierea începerii explorării gazelor de şist, cu Chevron în avangardă, eşecul privatizării CFR, unde o companie din SUA, Omnitrax a acuzat nereguli grave în procedura de licitaţie şi atacul asupra DNA, instituţia cea mai lăudată de către americani din România, sunt tot atâtea subiecte despre care Victor Ponta va trebui să dea explicaţii.
Ca şi Adrian Năstase la vremea sa, Victor Ponta va putea să se laude cu un singur lucru, dar la care nu are nici o contribuţie: angajamentul de a continua şi chiar a intensifica excelenta cooperare militară dintre cele două ţări. În rest, indiferent cât staniol va încerca să pună pe realitate, vorbele îi vor fi contrazise de fapte.
Şi Năstase spunea, în iulie 2004, că se angajează ca România să devină ”o destinaţie preferată pentru investitorii americani în regiunea Europei de Sud-Est”, dar acasă de investitori se ocupa Priboi şi trupa. Cum? Jecmănindu-i! Sau punându-i pe fugă dacă nu cotizau.
La ce folos dacă Ponta va repeta la Washington promisiuni similare, dar la Bucureşti alege un magnat din Toflea în locul unei companii internaţionale de anvergură? Cine îl va crede la Casa Albă că Gruia a fost ales pentru forţa sa financiară şi priceperea de a redresa o companie imensă, aflată pe marginea gropii, în urma unei competiţii oneste? Nimeni.
O vizită de succes, prin care să-şi redreseze imaginea şifonată vara trecută, ar fi una la finalul căreia Joe Biden să îşi exprime încrederea în dorinţa şi capacitatea lui Victor Ponta de a împinge România înainte, pe coordonatele democratice şi economice agreate de Barack Obama şi Traian Băsescu în documentul de parteneriat extins, semnat în noiembrie 2011.
Dar poate Joe Biden să spună acest lucru, câtă vreme liderul PSD, posibil candidat la preşedinţie în 2014, încă nu a răspuns convingător la întrebările dacă vrea şi dacă poate să facă măcar cât Traian Băsescu pentru parcursul pro-occidental al României şi pentru a consolida parteneriatul strategic cu Statele Unite?
Poate să-i dea vicepreşedintele SUA un şi mai mare cec în alb, în condiţiile în care Victor Ponta a demonstrat chiar şi acum câteva săptămâni că tot nu înţelege în ce ligă joacă şi care sunt liniile roşii ale respectării statului de drept pe care nu are voie, sub nici o formă, să le calce? Greu de crezut. Cel mai probabil, diplomatic, i se va prelungi termenul de probă.
Riscul unei vizite cu final în coadă de peşte este minor în comparaţie cu riscurile interne la care s-a expus Victor Ponta. După cum s-a văzut, în 2009, în cazul lui Mircea Geoană, puterea americanilor de a-l impune chiar şi pe cel pe care îl considerau ”cel mai bun prieten al SUA” este aproape egală cu zero. Politicienii români pierd sau câştigă pentru ceea ce fac în raport cu cetăţenii acestei ţări. Aici devinde premierul din ce în ce mai vulnerabil, iar vizita la Washington s-ar putea să-i accelereze declinul.
Scăderea în încredere pe care o înregistrează guvernul Victor Ponta se decontează, în foarte mare măsură, în popularitatea premierului. Performanţa mediocră a cabinetului său, în care doar doi-trei miniştri îşi fac treaba la un nivel decent, eşecurile privatizărilor Oltchim şi CFR Marfă, absenţa investiţiilor, lipsa unor semne de creştere a nivelului de trai, atacul împotriva procurorilor care l-au trimis în judecată pe secundul său, toate sunt motive obiective pentru care mulţi români îl identifică pe liderul PSD drept principal responsabil şi nu l-ar mai vrea în fruntea guvernului.
Aproape pe nesimţite, în doar câteva luni, s-a acumulat o cantitate considerabilă de nemulţumire faţă de Victor Ponta. Din ce în ce mai mulţi cetăţeni care aveau, în cel mai rău caz, o atitudine neutră faţă de premier sunt de acord că acuzaţiile de amatorism şi improvizaţie pe care i le-au adus constant adversarii săi au cel puţin un sâmbure de adevăr.
Aici se regăsesc şi cei care îl consideră vinovat pe Ponta pentru proasta gestionare a proiectului Roşia Montană. Pe lângă aceştia, însă, mai există un segment în creştere de nemulţumiţi, care reprezintă un pericol major şi neaşteptat pentru liderul PSD. Cei ce îl văd pe Victor Ponta drept un reprezentant al forţelor străine oculte care vor să pună mâna pe bogăţiile ţării, sa le exploateze doar în folos propriu după care să plece, lăsând în urmă o Românie pustiită, fără apă, fără munţi, fără păduri, plină de cratere şi lacuri cu cianură.
Este o mare doză de ironie amară în năpasta care s-a abătut pe capul premierului pentru susţinerea, chiar aşa şovăielnică şi parţială, pe care o acordă investiţiei de la Roşia Montană şi explorării gazelor de şist. Pentru că a fost adus la putere inclusiv de cei ce l-au crezut pe cuvânt când a spus că nici aur cu cianuri şi nici gaze de şist nu se vor extrage din România dacă va veni el la putere.
Dar după cum încep să se mişte lucrurile, Victor Ponta este încă departe de a afla cât de mare va fi, exact, preţul politic pe care îl va plăti pentru că una a promis în timpul protestelor din ianuarie 2012 şi în campanie şi alta a făcut după ce s-a instalat în fruntea guvernului. Iar vizita pe care o va face în Statele Unite s-ar putea să joace un rol important în nota de plată pe care o va achita la final pentru ipocrizie şi demagogie.
De ce? Pentru că un procent din ce în ce mai mare dintre cei ce îl sancţionează pentru Roşia Montană şi pentru gazele de şist, nu sunt atât de deranjaţi de pericolele de mediu şi nici măcar de presupusa corupţie de care se fac vinovaţi funcţionarii statului care au aprobat aceste exploatări, cât de străini.
Gâdilată discret şi eficient de agenţii de influenţă ai Rusiei, fibra naţionalistă se umflă pe zi ce trece şi începe să domine discursurile protestatarilor şi ale jurnaliştilor care le ţin isonul, cointeresaţi sau din convingere. Brusc, mai grav decât că suntem în pericol să fim jefuiţi şi pârjoliţi, este că autorii nemerniciilor nu sunt nişte români neaoşi de ai noştri, ci nişte străini.
Altfel, cum să îţi explici că sute, mii de alte golănii din care şi noi şi mediul am ieşit în pierdere – cum ar fi, de exemplu, apocalipticele defrişări de păduri din Harghita – Covasna – nu au scos în stradă nici trei eco-anarhişti?! Şi nici nu vor scoate vreodată!
Este destul de probabil că vizita lui Victor Ponta la Washington va turna gaz pe focul teoriilor conspiraţioniste şi xenofobe, potrivit cărora România nu are nimic de câştigat din exploatarea aurului sau din extracţia gazelor de şist, tot profitul urmând a merge drept ofrandă în conturile cabalei internaţionale anti-româneşti.
Dacă după revenirea în ţară a lui Victor Ponta proiectul Roşia Montană va primi aprobările finale iar Chevron va începe explorarea gazelor de şist, toţi patrioţii cu program redus şi ochelari de cal vor avea ”dovada” de netăgăduit a trădării. A vânzării! ”Ponta a fost chemat la ordin de stăpânii lui yanchei care i-au spus, ori ne dai drumul la bani, ori îţi tăiem craca şi punem alt şef de trib în locul tău!”.
Amuzantă – dacă nu ar fi vorba despre România şi despre noi! – capcana în care s-a vârât singur admiratorul lui Che Guevara. Dacă vor porni proiectele controversate şi va da un semnal pozitiv către investitorii străini îl vor huidui cei care îl aplaudau când acuza guvernele Boc şi Ungureanu că au transformat ţara într-o colonie. Dacă rămâne consecvent minciunilor spuse când era în opoziţie, îl vor da jos cei ce l-au votat pentru că l-au crezut când le-a spus că va crea un milion de locuri de muncă.
Victor Ponta nu are decât o singură soluţie. Să înceteze să mai fie el! Să atace frontal problemele şi să nu mai umble la compromisuri! Celor care îi cer să lase aurul ”acolo unde l-au ascuns spiriduşii” să le spună, de acord, însă doar dacă vor plăti spiriduşii pentru autostrăzi, şcoli şi spitale. Iar celor ce îl acuză că vinde ţara ”finanţei” internaţionale hrăpăreţe să le răspundă cu fapte, urmând sfatul liderului Grupului Bilderberg, vicontele Etienne Davignon, care declara miercuri, la Banca Naţională a României, că este mai important ca niciodată ca liderii politici să fie curajoşi şi serioşi.
Concret: să pună pe masă toate cărţile afacerii Roşiei Montană, să prezinte un raport de bune practici europene pentru acest tip de exploatări, să propună un contract care să conţină clauze tehnice, de respectare a mediului şi financiare similare cu cele folosite la minele de aur din Suedia sau Finlanda, să explice pe înţelesul tuturor, clar, cât câştigă alte state din lume din acest tip de asocieri, cât va câştiga România şi cât va câştiga investitorul, care sunt garanţiile de mediu pe care le primesc alte state şi care le va primi în România, să îşi trimită zilnic miniştrii şi experţii guvernamentali pentru dialog cu ONG-urile interesate şi la final să îşi asume decizia direct, fără alte tertipuri.
Nu în ultimul rând, să dispună o anchetă a Corpului de Control aflat în subordinea sa pentru a descâlci toate iţele începutului afacerii Roşia Montană şi să sesize DNA. Ianăş încă trăieşte, la fel şi Frank Timiş. Sunt convins că vor avea ce povesti!
Cu gazele de şist, lucrurile sunt mult mai simple. Cu zeci de mii de puţuri de extracţie operaţionale în prezent în toată lumea, dintre care majoritatea în SUA, nu există nici un dubiu că riscurile de exploatare a acestei resurse prin metodele existente sunt în limite acceptabile. Depinde doar de statul român să impună cele mai exigente standarde de siguranţă şi de protecţie a mediului. Pentru asta merită să demonstrezi, nu împotriva explorării, care cel mai adesea se face prin forare clasică, nu prin fracturare hidraulică!
Dacă Chevron îşi onorează, măcar în al doisprezecelea ceas, promisiunile postate de pagina de internet – organizarea de sesiuni de informare locale, inclusiv cu experţi independenţi din mediul academic, în toate comunele unde desfăşoară activităţi – iar executivul îşi trimite, din nou, miniştrii şi specialiştii pentru a explica în detaliu standardele de mediu impuse, aranjamentele financiare agreate şi avantajele potenţiale, lucrurile vor intra pe un făgaş relativ normal.
Adică, vor continua să protesteze ecologiştii autentici, dar manifestaţiile nu vor lua niciodată amploarea pe care şi-o doresc oamenii Rusiei. Intrarea pe această piaţă a companiei de stat Romgaz, care a descoperit gaze de şist încă de acum 20 de ani, dar nu deţine tehnologia pentru a le exploata, dar şi a celorlalte nouă firme internaţionale care au primit licenţe, poate alunga definitiv temerile că afacerea este una doar menită să îmbogăţească americanii.
Dacă Ponta nu înţelege cât de important este să dea dovadă de curaj şi seriozitate şi va continua să guverneze ca până acum, convis că propaganda la Antena 3 ţine loc de performanţe autentice, vizita sa în SUA s-ar putea să marcheze începutul sfârşitului. Şi nu pentru că asta ar vrea americanii, ci pentru că nu îl vor mai suporta românii. Unii pentru motivele corecte, alţii pentru că îl bănuiesc de a fi ceea ce nu este.
Cine din camarila pe care Adrian Năstase cărat-o după el la Washington, în iulie 2004, ar fi bănuit, în avionul de întoarcere, că peste cinci luni ”omul lor” nu va mai fi nimic?!
