În decembrie 2011, procurorii au început urmărirea penală în cazul a patruzeci de persoane cu funcţii de conducere din Romgaz, Ministerul Economiei şi Agenţia Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, pentru complot şi subminarea economiei naţionale. Acuzele erau grave, domeniile de activitate vizate erau – şi sunt – într-adevăr strategice, iar grupul acuzaţilor cuprindea un număr consistent de persoane. Printre cei vizaţi de anchetă se numărau şi Adriean Videanu şi Varujan Vosganian, două personaje publice de relief, îndelung supuse discuţiei publice în ultimul deceniu.
Anchetarea unor demnitari de asemenea vizibilitate nu mai este o noutate senzaţională în România. De când cu condamnarea lui Adrian Năstase pentru fapte de corupţie au mai intrat după gratii doi foşti miniştri care şi-au traficat onoarea pe… mezeluri, un fost şef de partid cunoscut pentru dărnicia şi operele lui caritabile, care între timp a fost şi europarlamentar, pentru… sechestrare de persoane (da, da, despre Gigi Becali este vorba), s-au deschis anchete, pentru nerespectarea Legii electorale, împotriva altui demnitar în funcţie (Liviu Dragnea) şi mai sunt şi alte cazuri, la fel de vizibile.
Între timp, lucrurile nu stau pe loc. Văzând că, spre deosebire de epoca romantică a anilor 90, politicienii sunt chemaţi la Parchet să dea seama de faptele lor, clasa politică reacţionează cum ştie ea mai bine. Cea mai banală reacţie este aceea a numirilor în funcţii înalte de magistraţi prietenoşi cu unii sau cu alţii dintre competitorii pentru puterea politică. Asigurarea de majorităţi fidele unei forţe politice sau alteia pe la CSM, pe la Înalta Curte de Justiţie sau pe la Curtea Constituţională este, şi ea, una dintre căile care au fost urmărite în meciuri strânse de cei care, ca aleşi ai naţiunii, s-ar fi cuvenit să încerce să facă din instituţiile statului nişte pârghii viabile ale funcţionării acestuia în folosul cetăţenilor. În schimb, toate hărţuielile ultimilor ani arată că nici o clipă nu s-a dorit aşa ceva, preferându-se, pe cât posibil, asigurarea propriului spate într-o viaţă politică plină de lovituri pe sub centură, de jafuri şi încălcări ale legii etc.
Cum însă nici în domeniul Justiţiei nu am asistat la desfăşurări exemplare de forţe, ci, dimpotrivă, la diverse atitudini care se lăsau explicate prin partizanate, prin interpretări interesate şi alunecoase ale literei legii, prin practici deviate de la spiritul acesteia, nefiind rare nici cazurile în care magistraţi ori alţi slujbaşi din domeniu încălcau ceea ce erau puşi să păzească, lucrurile nu sunt deloc simplu de judecat. Dacă Justiţia se dovedea, precum în reclamă, neutră şi independentă în România, cetăţenii ar putea credita fără dureri de cap noile anchete deschise de ea. Cum însă, din păcate, nu acesta este cazul, cum poate şti omul comun când este vorba despre punerea sub acuzaţie a unor fapte grave şi când, tocmai pe dos, e vorba, de nişte răfuieli cu substrat politic?
Dacă punerea sub sechestru a unei părţi din averea lui Adriean Videanu şi condamnarea lui Dan Voiculescu sunt, în bună măsură, nişte acte menite mai degrabă să răspundă unei aşteptări publice nerăbdătoare, saturate de frustrarea de a-i vedea pe cei doi posesorii unor averi considerabile, într-o ţară de săraci, urât atinsă de criză, răspunzând unei nevoi populare de „sânge”? Dacă Varujan Vosganian este vizat acum mai ales din motive de imagine, pentru că trebuie să cadă capete din rândul tuturor forţelor politice exponenţiale, nu doar al unora? Din păcate, mereu se strecoară în suflete şi asemenea îndoieli, chiar dacă dosarele instrumentate în fiecare caz în parte vorbesc de cu totul altceva.
Răspunsul Parlamentului la punerea sub acuzare a liberalului Vosganian este, şi el, explicabil în aceeaşi logică. Legislativul pare încurajat de preşedintele liberal Crin Antonescu să pună piedici actului de justiţie, şi nu să contribuie la facilitarea lui, în spiritul bunei colaborări între organele aceluiaşi stat de drept. Cârdăşia cu un acuzat sau altul – ne amintim, s-au mai încercat abţinerea de la vot şi respingerea solicitării Parchetului şi în alte cazuri, precum cel al lui Diaconu, pe atunci ministru cu acte în regulă – nu îi face cinste corpusului reprezentanţilor aleşi şi nu dă impresia că ar fi în beneficiul bunelor practici în materie de stat funcţional. Când se formulează acuze la adresa unui politician, soluţia democratică nu este să strângi echipa în jurul lui, precum în bătăile dintre găştile stradale de mafioţi din New York, aşa cum le vedem în filme. Tocmai dimpotrivă, legiuitorii ţării – nu foarte populari în rândul cetăţenilor, din cauza prestaţiei lor dubioase în destule privinţe, de două decenii şi ceva încoace – te-ai aştepta să încurajeze şi să accelereze orice proceduri le-ar putea aduce un plus de popularitate şi de prestigiu. Erodarea imaginii publice a Parlamentului nu vine numai dinspre parlamentarii corupţi, inepţi sau lipsiţi de scrupule, ci şi dinspre conduitele solidare de grup care nu slujesc ideea de corectitudine procedurală şi de prestaţie democratică, ci fac din ei una dintre forţele centrifuge ale unui stat în care fiecare putere pare asmuţită împotriva celeilalte.
Varujan Vosganian este şi unul dintre liderii Uniunii Scriitorilor din România, poet şi romancier cu un anume prestigiu. A lămuri cât mai rapid acuzele aduse împotriva lui ar însemna şi pentru scriitorii din ţara noastră un prilej mai puţin de a-şi pierde bruma de prestigiu la care vremurile actuale, analfabete şi superficiale, le mai dau încă dreptul să spere. În locul autorului Cărţii şoaptelor m-aş prezenta singur în faţa oamenilor Justiţiei, punându-mă la dispoziţia lor spre a elucida cât mai rapid, cu conştiinţa propriei onestităţi, o situaţie incomodă şi ruşinoasă.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
