Duminică, 6 octombrie, se împlineşte un deceniu de la dispariţia Elisabetei Rizea, un simbol al rezistenţei anticomuniste din România. Elisabeta Rizea a susţinut activ rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş, suportând 10 ani de temniţă grea şi fiind supusă la torturi cumplite de către anchetatorii Securităţii, scrie adevarul.ro.
n primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea din Nucşoara (Argeş), membrii grupării „Haiducii Muscelului”, condusă de Toma Arnăuţoiu, s-au legat prin jurământ şi au urcat în munţi pentru a se opune cu arma în mână nou instalatei puteri comuniste. Aşa a început lupta dintre partizanii grupaţi în zona sudică a munţilor Făgăraş şi organele de Securitate. Partizanii au rezistat, în mod eroic, până în 1960, însă n-ar fi putut să o facă fără ajutorul celor rămaşi în sate, care îi alimentaru cu mâncare şi informaţii. Vânaţi la rândul lor de Securitate, cei care i-au susţinut pe partizanii din munţi au fost puţini. Şi mai puţini au fost aceia care, anchetaţi prin cele mai severe metode, n-au cedat presiunilor de a-i trăda pe oamenii căpitanului Arnăuţoiu.
Elisabeta Rizea este simbolul acestor oameni puţini, o femeie care a ales să stea dreaptă în faţa comuniştilor într-o vreme în care milioane de bărbaţi de pe tot cuprinsul României acceptau în genunchi dictatura. „Eu nu sunt Iuda” Când a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu tehnicile de tortură ale Securităţii, Elisabeta Rizea avea 38 de ani.
Era încă tânără şi ar fi avut în faţă o viaţă mai liniştită dacă ar fi ales să le dea organelor de anchetă o singură informaţie: locul în care se ascundeau partizanii din munţi. Numai că Elisabeta n-a vrut să tradeze. „M-au dus la Miliţie, într-o cameră. Au tras o masă. M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba, dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi…». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta”, a povestit Elisabeta Rizea mai târziu, după 1990, când comuniştii nu mai erau la putere. “Doamne, ajută-mă să nu spun nimic” Au băgat-o la închisoare. La Piteşti, iar mai apoi la Jilava, în total şapte ani de temniţă grea. Toţi aceşti ani au însemnat bătăi şi tortură, pentru că Securitatea o ţinea una şi bună: “Unde se ascund partizanii?”.
Dar Elisabeta tot n-a vrut să vândă: “Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.
După ce a ieşit din închisoare, Elisabeta Rizea nu s-a potolit. A continuat să-i susţină pe partizani cu mâncare şi informaţii, folosind scorburile din copaci drept căsuţe poştale. În 1961, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou, fiind eliberată trei ani mai târziu, odată cu amnistia generală din 1964. Până la Revoluţia din 1989 a rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste. În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti.
