Afecţiunile cardiovasculare sunt pe primele locuri la cauzele de decese în lume. Care sunt simptomele, câte tipuri de afecţiuni ale inimii există şi în ce constau ele, modul în care le putem preveni aflăm de la conferenţiar doctor Şerban Bălănescu, medic primar cardiolog şi şeful Secţiei de Cardiologie Clinică şi Intervenţională de la Spitalul Monza din Bucureşti.
Activitatea sa de îngrijire a pacienţilor cu boli cardiace presupune în special efectuarea intervenţiilor de cardiologie intervenţională asupra vaselor cardiace şi periferice şi mai ales de intervenţii structurale cardiovasculare în bolil valvulare cardiace, în cardiopatiile congenitale ale adultului (de exemplu defectul septal atrial şi ventricular şi persistenţa de foramen ovale) şi asupra bolilor anevrismale ale aortei toracice şi abdominale.
La ce vârstă ar trebui să începem să facem primele investigaţii de rutină pentru inimă?
Şerban Bălănescu: Răspunsul e nuanţat, în sensul că există oameni tineri care au o încărcare genetică majoră. Din fericire, aceştia reprezintă o proporţie relativ redusă din populaţia ţării. Sunt oameni ai căror părinţi au avut infarct sau accidente vasculare la vârste tinere, oameni tineri care au părinţi cu cardiopatii congenitale (ori înnăscute) ale inimii, cu un anumit grad de transmitere. Factorul genetic ocupă un loc important în cauza bolilor cardiovasculare. Pentru această categorie relativ redusă de pacienţi, la care părinţii au avut o boală gravă cardiovasculară, se impun explorări rapide. Pentru bolile cardiace congenitale explorarea copiilor începe încă de la naştere, din prima copilărie şi trebuie să continue şi la vârste tinere.
Pentru cea de-a doua categorie, a pacienţilor care au în familie boli grave, de genul infarct, accident vascular cerebral, suferinte cardiovasculare foarte grave, explorarea trebuie să înceapă după vârsta de 20-30 de ani. Să nu ne închipuim că explorarea înseamnă întotdeauna ceva foarte complicat, care presupune costuri mari şi spitalizare sau o intervenţie medicală complexă. E suficient adesea ceea ce noi numim un consult cardiologic de rutină care să presupună un control clinic, respectiv examenul clinic detaliat cu istoricul familial de boală şi cu efectuarea unor analize simple, care nu necesită spitalizare. Pentru marea majoritate a populaţiei, la care nu există genul acesta de încărcare genetică, vârsta primului consult la cardiolog trebuie să fie după 40 de ani. Vorbim de vizita la specialist. Există însă filtrul primar al medicului de medicină generală care are pe lista lui pacienţi de la vârste foarte tinere. Sigur că medicul de familie vede acest tip de om tânăr sub 40 de ani la intervale regulate de 2-4 ani.
Identificarea la medicul de familie a unor probleme serioase de genul hipertensiunii severe, a obezităţii, a fumatului, adică ceea ce se cheamă factori de risc pentru bolile de inimă impune controale la vârste mai reduse de 40 de ani. Însă pentru un adult activ fizic, care nu este obez, fără hipertensiune, diabet, nu fumează sau nu fumează excesiv, controlul general se face în jurul vârstei de 40. A identifica la un adult de 40 de ani o sănătate cardiovasculară bună prin controale clinice simple înseamnă o vizită din nou după 5-6 ani. Se schimbă însă foarte mult situaţia celor care dezvoltă o boală cardiovasculară, care fac infarct sau care au boală aterosclerotică a vaselor carotide sau a vaselor picioarelor. Acolo controalele se fac des, de obicei la interval de 6 luni, un an cel mult, când se evaluează complet starea de sănătate atât prin control, consult clinic cât şi prin analize.
Un simplu EKG poate evidenţia o problemă la inimă?
Ş.B.: Valoarea electrocardiogramei pentru depistarea problemelor cardiace nu e una foarte mare. Pentru pacienţii cronici care au suferinţe ignorate, care evoluează lent în timp sau pentru o boală diagnosticată, dar care nu prezintă perioade de acutizare gravă, EKG-ul rămâne o metodă de screening, de trecere în revistă, să spunem, nu una de diagnosticare. Electrocardiograma are însă valoare majoră în unele situaţii de boli acute, în care pacientul are simptome intense şi se prezintă în urgenţă într-o cameră de gardă. Aceste situaţii acute sunt în special legate de boala cardiacă ischemică (sau cardiopatia ischemică), unde în infarctul miocardic acut sau în angina instabilă există modificări electrocardiografice clare pentru care e necesară explorarea ulterioară.
De asemenea, utilitatea majoră a electrocardiogramei apare în tulburările de ritm cardiac. Tulburările de ritm – fibrilaţia atrială, diversele forme de extrasistole, de aritmii ventriculare – se pot diagnostica. EKG este o metodă de screening care se face uşor, costă puţin şi poate fi făcută repede, utilitatea fiind maximă în bolile cardiovasculare acute de genul infarctului sau tulburărilor de ritm cardiac.
Se poate să ne naştem cu o inimă sănătoasă, organic vorbind, şi aceasta să se îmbolnăvească pe parcurs grav?
Ş.B.: Cam asta se întâmplă de fapt la majoritatea oamenilor care fac boli cardiovasculare.
În România bolile cardiovasculare reprezintă principala cauză de deces. Procentual, depăşesc 33-35%, în aceste decese incluzându-se şi accidentul vascular cerebral.
Ş.B.: Ne naştem, majoritatea dintre noi, cu o inimă sănătoasă, pe care o îmbolnăvim prin stilul de viaţă. Nu suntem activi fizic, nu suntem atenţi la greutatea corporală, care are tendinţa să crească în timp, nu ne tratăm de hipertensiune, avem o dietă nesănătoasă formată din prea multă sare, prea multă grăsime asociată, nu suntem atenţi la cantitatea de zahăr pe care o ingerăm, ceea ce favorizează apariţia progresivă a diabetului zaharat după vârsta de 40 de ani. Legat de apariţia bolilor de inimă există, însă, un factor pe care nu-l putem influenţa și anume vârsta.
Ne naştem cu o inimă sănătoasă, dar ea nu va mai fi sănătoasă aproape niciodată sută la sută la o vârstă înaintată. Se poate vedea îmbătrânirea nu numai a inimii, ci şi a celorlalte organe ca un proces de uzură naturală. Unele dintre structurile cardiace, pe lângă muşchi, în permanentă mişcare, sunt supapele, valvele cardiace care, prin utilizare intensă, timp de 70-80 de ani, încep să se deterioreze şi cel mai bun exemplu e boala care se cheamă stenoză aortică. Pe valva aortică se depune calciu şi se fac cicatrici care îngustează orificiul valvular, ceea ce produce o boală de inimă destul de severă dacă nu e tratată la timp.
Uzura de vârstă poate naşte boli cardiovasculare chiar şi în lipsa hipertensiunii, a diabetului, a tuturor factorilor care în general produc boli cardiace. Vârsta poate produce prin ea însăşi o afectare cardiologică naturală asemănătoare cu cea care se întâlneşte şi la alte organe.
Stresul poate îmbolnăvi inima?
Ş.B.: Stresul este un factor de risc pentru bolile cardiovasculare. El singur nu poate fi considerat cauză directă pentru că de obicei stresul este asociat cu sedentarism, cu ore lungi de muncă fără activitate fizică. Stresul poate creşte senzaţia de foame şi în general apetitul pentru alimentele calorigene, dulce, gras, ceea ce duce la creşterea greutăţii corporale. Stresul singur nu poate produce boala cardiacă. Dacă ar fi aşa, toată lumea modernă ar avea boli cardiovasculare. Şi apoi nu cred că există societate industrială, care ne include şi pe noi, în care stresul să fie zero! N-am întâlnit în cariera medicală un pacient care să spună că se simte perfect, echilibrat, fără nici un stres. Stresul poate fi considerat un factor agravant sau precipitant, dar nu o cauză directă.
Care ar fi cele mai proaste obiceiuri din viaţa noastră ce sporesc riscul de îmbolnăvire a inimii?
Ş.B.: Trebuie pornit de la ideea că regimul de viaţă sănătos este mai bun decât orice medicament şi decât orice vizită la doctor. Cele mai rele obiceiuri care pot să îmbolnăvească inima cu timpul apar de foarte devreme, chiar din copilărie sau adolescenţă. De aceea prevenţia bolilor cardiace se face de la vârsta copilăriei. Întotdeauna există o perioadă de latență în apariţia bolilor de inimă care poate dura ani mulţi, zeci de ani. Cu cât începi mai devreme cu atât şansa să ai o viaţă activă, lipsită de o boală cardiovasculară e mai mare. Adolescenţii, tinerii sunt din ce în ce mai legaţi de mediul virtual şi mai puţin de activitatea fizică, în aer liber. Un adolescent obişnuit să facă activitate fizică îşi va perpetua activitatea şi în timpul vieţii de adult. Un adolescent obez legat de computer aşa va fi toată viaţa.
Prima problemă importantă care permite prevenţia este legată de activitatea fizică. A doua e legată de alimentaţie. Alimentaţia hipercalorică a vieţii moderne, în care într-un volum mic de hrană sunt concentrate multe calorii, e nesănătoasă. Şi dacă se cuplează regimul hipercalorigen cu sedentarismul, obezitatea e gata şi încă de la vârste fragede. La noi sunt probleme, dar mai mici decât în alte ţări considerate civilizate. Am fost surprins să aflu că obezitatea în Europa este cea mai problematică tocmai la un popor mediteranean, grecii. Adolescenţii greci au probleme de obezitate, complet neaşteptat, dar acestea sunt statisticile Societăţii Europene de Cardiologie.
Alt lucru care trebuie combătut repede este fumatul. El nu strică în prima perioadă a adolescenţei – când mai toţi băieţii, de obicei, dar în ultima vreme şi fetele, prind obiceiul fumatului din teribilismul vârstei – dar urmările se văd mai târziu. Sigur că nu toţi fumătorii se îmbolnăvesc de inimă. Problema fumatului nu este numai cea a bolilor cardiace, ci şi cea a bolilor arteriale, ale picioarelor, ale carotidelor, ale bolilor pulmonare grave pe care le poate determina. Nu ai oxigen destul la creier, hemoglobina e ocupată de obicei cu monoxid de carbon, se produce un declin cognitiv mai rapid decât la nefumători.
Un pahar de vin roşu pe zi ne ajută sau e doar o poveste?
Ş.B.: Nu e o poveste, dar e foarte greu de recomandat în practică. Consumul de alcool, în cantităţi mici, indiferent de tipul de alcool – o măsură înseamnă 130 ml de vin pe zi, cam jumătate de pahar, dar de obicei, nimeni nu ţine această măsură – e dovedit a se asocia cu reducerea bolilor cardiovasculare şi chiar cu o reducere a mortalităţii. Vorbim de studii epidemiologice, nu de studii controlate, care nu se pot face în acest caz. Problema alcoolului e că, în general, acesta e adictiv. Cine a băut azi un pahar şi s-a simţit bine, după şase luni va bea două pentru acea senzaţie. Rareori există măsură în consumul alcoolului şi aceasta este şi justificarea pentru care consumul de alcool nu poate fi recomandat.
Spuneți-mi câteva semne ale infarctului care să ne determine să mergem urgent la spital?
Ş.B.: Infarctul miocardic acut e o problemă mare de sănătate publică, în special datorită faptului că, netratat corect, ori omoară, ori duce la consecinţe grave pentru toată viaţa. În general, infarctul miocardic acut se manifestă la marea majoritate a pacienţilor prin dureri în piept. Durerea în piept severă, cea descrisă la angină, asociată cu puls rapid, senzaţie de lipsă de aer, transpiraţii abundente reci, neexplicate, trebuie să ducă cu gândul la o boală cardiacă acută. În aceste condiţii pacientul trebuie să anunţe salvarea SMURD, spunând “Am o durere gravă în piept, a început acum un sfert de oră.“ Trebuie să dea nişte date care să orienteze operatorul lor pentru a trimite echipajul de urgenţă, nu numai capabil să-l transporte rapid, ci şi să-i acorde primul ajutor, cu aparatura necesară.
Modern, infarctul miocardic acut se tratează prin deschiderea de urgenţă a vasului – el se produce prin ocluzia, astuparea completă a unui vas cu un cheag, format în interval de câteva minute. Fenomenul este rapid, brutal şi se datorează îngustărilor aterosclerotice, depunerii de grăsime pe vasele inimii. Dacă pacientul e transferat repede într-un spital care să permită tratamentul urgent, intervenţia, deschiderea vasului, se poate face pe calea vaselor de sânge, nu este operaţie cu deschiderea pieptului, ci este o intervenție prin acces direct prin piele. Dacă intervenţia se face în primele şase ore de la debutul durerii şi şansele de recuperare sunt cele mai mari.
Există un aforism clasic în cardiologie care spune aşa: În infarctul miocardic acut timpul este muşchi. Cu cât întârzii cu atât se pierde mai mult muşchi, cu atât consecinţele vor fi mai grave şi vindecarea incompletă. Timpul este esenţial. Serviciile medicale performante au nişte indici de eficienţă care înseamnă ce interval de timp se scurge dintre momentul anunţării urgenţei şi diagnostic şi, ulterior, timpii scurşi de la diagnostic la deschiderea vasului. Timpii trebuie să fie cât mai scurţi. E permisă o întârziere minimă care nu trebuie să depăşească 90 de minute dintre momentul diagnosticului şi deschiderea vasului. Acest interval de 90 de minute nu a fost ales la întâmplare chiar, considerându-se că cele 90 de minute reprezintă maximum de beneficiu pentru pacient şi reprezintă un indice de performanţă pentru sistemul care preia acea urgenţă.
