Ştiu persoane cu credit ipotecar în euro luat în 2007si 10% dobândă variabilă, calculată după algoritmul propriu al băncii. De atunci, au semnat un act adiţional iar dobânda este Euribor plus 9%. La asemenea rate, până la scadenţă plasată peste 25 de ani, îşi plăteau casa de peste 3 ori. Asta însă la valoarea din 2007 a caselor. Cum preţurile s-au redus cu minim 50% în euro de la spargerea bulei imobiliare, înseamnă că îşi plătesc acum casa de 6 ori până la scadenţa împrumutului raportat la valoarea sa actuală de piaţă. Partea proastă este că le-au scăzut între timp veniturile (bonusuri, salarii) că doar e criză.
Într-o lume civilizată, oamenii ăştia ar avea câteva soluţii. Nu va gândiţi la refinanţare, suma obţinută ar fi mult mai mică după scăderea valorii garanţiei şi prudenţa de care dau dovadă mai nou băncile. Cea mai la îndemână soluţie ar fi să dea banca în judecată şi să obţină o ajustare a costurilor, până la nivelul celor practicate în prezent pentru cei care iau ipotecare în euro (deci o înjumătăţire a lor). Au semnat un contract-tip, n-au negociat nimic-că aşa era atunci, iar mulţi au câştigat deja împotriva băncilor în justiţie pe cont propriu sau prin asociaţii. Din păcate, trebuie din nou mobilizaţi bani pentru avocaţi iar când mergi cu peste 70-80% din venituri la bancă, lună de lună, s-ar putea să nu mai ai de unde să strângi cureaua. Dacă BNR şi FMI nu s-ar opune, ar avea poate o şansă să primească nişte condiţii decente prin anularea tuturor contractelor similare dacă o asociaţie de protecţie a consumatorilor, pornind de la un singur caz câştigat în justiţie cu un contract de credit asemănător, ar da în judecată banca şi ar câştiga. Toate instituţiile enumerate, plus Guvernul nostru servil când vine vorba de duetul BNR-FMI, nu vor să audă însă de intrarea în vigoare a prevederii din condul civil care dă undă verde proceselor pe clauze abuzive.
O altă soluţie decentă, dacă debitorii nu s-ar fi născut în România ci în orice altă ţara europeană (doar noi şi Ungaria nu avem o lege a falimentului personal, numai că în Ungaria statul s-a implicat destul de mult în ajutorul debitorilor cu probleme), ar fi să se declarare faliţi. De regulă, în astfel de cazuri, bunurile debitorului sunt vândute pentru a fi lichidizate iar banii se împart între creditori după care debitorul nostru începe o viaţă nouă, mergând eventual să stea în chirie. La noi nu este posibil acest lucru,dacă te declari în imposibilitate de plată şi nu mai dai bani băncii ţi se vinde casa iar pentru diferenţa de preţ rişti o poprire pe salariu pentru că ai rămas în continuare dator la bancă. Şi nu e vorba de plăţi eşalonate pe 5-6 ani cât se prevede prin legile falimentului personal din alte ţări pentru sumele restante după executarea bunurilor, ci poţi fi dator pe viaţă în România chiar după ce ţi-ai pierdut casa. Şi mergi să stai în chirie dacă îţi mai rămân banii necesari după ce o treime din salariu ţi-a fost poprit de bancă! Asta că să nu mai spun că sunt ţări în care debitorul în dificultate rămâne în casă, se face un plan de rambursare, renunţă la o parte din confort (chiar şi la cablul TV) pentru a plăti mai mult, etc.De fapt, în mai toate ţările europene mai puţin în România, datornicul primeşte şansa de a lua viaţa de la început, doar în România ar trebui să rămână legat de bancă, plătindu-şi cu lacrimi şi sudoare de şase ori valoarea de piaţă a casei cum se întâmplă în acest moment.
Două vorbe despre gogoriţa scornită de BNR şi FMI. „Noi nu apărăm băncile ci sistemul bancar adică deponenţii când solicităm amânarea la Paştele cailor a proceselor colective pentru clauze abuzive sau când cerem că efectele acestora să nu fie retroctive. Noi de grija deponenţilor suspinăm de fapt”. Este adevărat că în Cipru şi deponenţii au fost afectaţi şi că noile reglementări la nivel european vor muta problemele băncilor cu probleme de pe umerii bugetului public pe cel al acţionarilor şi deponenţilor. Dar ce uită domnul Isărescu este tocmai plafonul de 100.000 euro. Dacă în Cipru, paradis fiscal şi bancar, nimeni nu s-a atins de el deşi dimensiunile sectorului bancar raportat la cele ale economiei cipriote nu se comparau cu ce există acum în România, cum de ar putea cineva să creadă că tocmai cu băncile autohtone (care n-au dat decât vreo 200.000 de credite cu ipotecare) se va întâmpla altfel? Sigur, n-ar fi deloc comod pentru unele bănci să vina cu provizioane în plus, poate unele ar sucomba, dar de aici până la a spune că în cazul României soarta deponenţilor e ameninţată, e o manipulare jenantă.
Poate soarta celor cu peste 100.000 euro în băncile cu probleme e ameninţată, numai că aceştia nu sunt deponenţi de când s-a inventat plafonul de garantare la nivel european în valoare de 100.000 euro, ci investitori. N-au decât să-şi mute banii la CEC firmele şi bogaţii din top 300 pentru a se simţi în siguranţă, să lăsăm apoi băncile să facă rost de bani pentru despăgubiri şi provizioane şi să eliberăm nişte sute de mii de oameni din jugul ratelor înrobitoare. Unele bănci poate vor reuşi, altele nu şi vor fi înghiţite de băncile mari sau vor falimenta pur şi simplu. Altfel, ce rămâne de făcut pentru sănătatea sistemului bancar dacă un nou văl al crizei loveşte şi neperformantele urcă la cer? Să cotizăm toţi pentru el? Daţi un leu pentru AReBeu?
În final, să nu pierdem din vedere un lucru. Dacă marea majoritate a celor care sunt prinşi de bănci cu condiţii înrobitoare şi clauze abuzive vor refuza să mai plătească, politicienii vor fi forţaţi să adopte soluţii în favoarea lor aşa cum şi în Bulgaria s-a găsit o soluţie în favoarea celor exasperaţi de creşterile facturilor la energia electrică.
