La 8 septembrie, omul de afaceri Mamnoon Hussain devine al 12-lea preşedinte al Republicii islamice Pakistan, instaurată în 1956. În vârstă de 73 de ani, el a fost ales de deputaţi şi senatori, în Pakistan şeful statului fiind decis de un comitet restrâns de membri ai Parlamentului naţional şi de deputaţi ai adunărilor din patru provincii. Fiecare provincie dispune de acelaşi număr de voturi în aceste prezidenţiale, o măsură destinată să menţină un echilibru minim în această ţară unde peste jumătate din populaţie trăieşte în Punjab.
Hussain nu este considerat un „greu” al politicii şi acesta este motivul pentru care Sharif l-a ales pentru a deveni viitorul preşedinte, arată analistul politic Hasan Askari, subliniind că premierul s-a asigurat astfel că şeful statului nu va încerca să-l scurt-circuiteze şi va respecta funcţia prezidenţială devenită esenţial simbolică. În schimb, poate fi un atu în jocul premierului Sharif datorită relaţiilor sale istorice în provincia Sind, unde PML-N este absent din peisajul politic şi mai precis în rândul marilor industriaşi şi comercianţi din portul strategic Karachi.
Puteri simbolice
Printre sfidările cu care se vor confrunta Nawaz Sharif şi Mamnoon Hussain se află în primul rând criza energetică, aflată la originea întreruperilor de curent care ating şi 20 de ore pe zi în unele regiuni. În plan internaţional, noul duo din fruntea Pakistanului va încerca să pună capăt anilor de crize şi de neîncredere SUA. Prezenţa americană în Pakistan şi mai ales atacurile cu drone au alterat durabil relaţiile dintre cele două puteri nucleare. Totuşi, funcţia prezidenţială este simbolică în Pakistan. Deşi preşedintele este şeful forţelor armate, nu poate ordona desfăşurarea lor şi are ca sarcină numirea şefilor serviciilor secrete la recomandarea primului ministru. Un amendament constituţional din 2010 a dat mai multe puteri Camerei inferioare a Parlamentului şi premierului.
Moştenitor al unei întreprinderi de textile, Hussain s-a impus şi a făcut avere în mediile de afaceri din Karachi, megapolis din sudul ţării unde s-au stabilit majoritatea „mohajirs”, musulmanii fugiţi din India pentru a se stabili în Pakistan, după 1947. Militant al Ligii Musulmane (PML-N) a lui Nawaz Sharif, formaţiune ajunsă la putere după legislativele din mai, el a fost preşedintele Camerei de Comerţ din Karachi, cea mai importantă din ţară şi apoi o scurtă perioadă, guvernator al provinciei Sind.
Sfârşitul puterii clanului Bhutto
Hussain îi va succeda controversatului văduv al primului ministru Benazir Bhutto Asif Ali Zardari, ameninţat de a fi urmărit în justiţie pentru corupţie. Alegerea sa pune capăt erei preşedintelui Zardari în fruntea ţării cu 180 milioane de locuitori, obişnuită cu lovituri de stat militare. Mandatul său a fost marcat de o primă tranziţie democratică între două guverne civile dar a fost minat de recrudescenţa atentatelor perpetuate de grupuri islamiste înarmate sau mafiote. Apropiat de mediile de afaceri, fostul preşedinte a fost numit „Domnul 10%”, referinţă la comisioanele pe care le lua din contractele publice.
Zardari, fiul unui proprietar de cinematograf şi cu aspect de play-boy, s-a căsătorit în anii 80 cu Benazir Bhutto, moştenitoarea politică a Partidului popular pakistanez (PPP), după spânzurarea tatălui ei, Zulfikar, în 1979 de către junta militară. În Pakistan, politica rămâne o afacere a „marilor familii” şi intrarea lui Zardari în clanul Bhutto a suscitat reacţii vii. După asasinarea lui Benazir Bhutto în 2007, Asif Ali Zardari a preluat conducerea PPP pe care l-a condus la victorie la legislativele ţinute două luni mai târziu, înainte de a fi ales preşedinte. În fruntea ţării după anii perioadei generalului Musharraf, el a făcut să fie adoptat un amendament constituţional ce dădea mai multă putere Parlamentului naţional, dar a continuat să tragă sforile din culise. Acum după încheierea mandatului, Zardari ar putea părăsi Pakistanul pentru a evita să fie asasinat asemenea ex-soţiei sale şi a şefului gardei sale personale şi pentru a scăpa de acuzaţiile de corupţie.
