La 50 de ani de la izbucnirea războiul chino-indian din 1962, graniţa este în continuare slab demarcată şi reprezintă o sursă constantă de tensiuni între cele două cele mai populate state din lume. În 1962, la trei săptămâni de la izbucnirea luptelor, s-a decis să se încheie înţelegerea privind Linia Actuală de Control (LAC). Dar, 50 de ani mai târziu, pe hartă nu au apărut delimitări între state. Drept urmare, cele două părţi trimit regulat patrule ca să identifice graniţa în baza LAC – cel mai recent episod fiind o incursiune de trei săptămâni, începută în aprilie, a trupelor chineze în teritoriul indian.
Confruntările pe pământul nimănui, care cuprinde porţiunea stabilită prin LAC de China şi India, sunt atât de frecvente, încât soldaţii au dezvoltat un anumit “modus vivendi”, în care una dintre părţi îi spune celeilalte să se retragă paşnic. Părţile au respectat înţelegerea informală, care s-a transformat de-a lungul anilor.
Dar nu şi de această dată. În apropiere de Daulat Beg Oldie, în apropiere de Câmpiile Depsang, în regiunea Ladak, unde se află Jammu şi Kaşmir, o patrulă formată din 15 persoane aparţinând armatei chineze a traversat teritoriul indian şi şi-a stabilit acolo o bază potrivită pentru o staţionare pe termen lung.
Întinzându-se de la Pasul Karakorum, aproape de Pakistan, în nord, graniţa merge spre sud, pe lângă crestele estice ale munţilor Himalaya, către oraşul antic Tawang. Apoi urmează fosta linie McMahon, stabilită în 1914 şi respinsă de China ca fiind un dictat imperial – pentru a separa India britanică de ceea ce fusese Tibetul. Graniţa coteşte până în locul în care se intersectează graniţele Indiei, Chinei şi Burmei.
China nu-şi ascunde interesul strategic vizavi de graniţa care delimitează India de un Tibet agitat şi de provincia cauzatoare de probleme Xinjiang. Pentru India, Daulat Beg Oldie este un avanpost important la intrarea în Pasul Karakorum şi în regiunea gheţarului Siachen. Deci incursiunea chinezilor pe teritoriul Indiei a fost o simplă greşeală a unui comandant local al armatei chineze? Sau a fost rezultatul unui calcul bine făcut?
Pasul Karakorum făcea parte din vechiul “Drum al mătăsii” care lega Ladak şi Kaşmir de Xinjiang – acum, întocmai ca Tibetul, “o regiune autonomă” a Chinei. Aşa cum remarcau recent doi observatori, Daulat Beg Oldie era un punct de transfer, unde comercianţii se opreau şi încărcau marfa pe spinarea animalelor, “pentru drumul necruţător peste Saser La înspre valea ospitalieră Shyok”, ajungând la “Leh, Turok sau Srinagar, în Kaşmir”.
Parlamentul indian, deloc surprinzător, a denunţat incursiunea chinezilor în cei mai duri termeni. Guvernul, la început perplex, a încercat, fără succes, să facă lumină în scandalul prezenţei trupelor armatei chineze. A urmat o competiţie strânsă, pentru că, atunci când China a plusat, India a plusat dublu. Publicaţia Financial Times, citându-l pe expertul chinez Sun Hongnian, notează: “Pentru India, fiecare metru de pământ şi fiecare buncăr reprezintă o victorie strategică de teritorii” care o aduce cu un pas mai aproape “de strada principală de pe teritoriul nostru”.
Impasul s-a încheiat pe 6 mai, la fel de brusc cum a început. Ministrul de Externe indian, care s-a referit la incursiune ca la “un incident izolat”, a fost nevoit să-şi schimbe perspectiva, la presiunea parlamentarilor, şi a avertizat China că India ar putea fi nevoită să-şi reconsidere vizita anunţată la Beijing.
A fost întregul scandal doar o manevră a chinezilor ca să obţină, în termenii lui Henry Kissinger, “o intimidare strategică”? Sau China a încercat să-i forţeze mâna premierului indian Manmohan Singh, pentru a fi de acord cu propunerea preşedintelui chinez Xi Jinping vizavi de summitul BRICS din Africa de Sud, din luna martie? Xi i-a spus lui Singh că a căutat “să încheie o convenţie onestă, de comun acord, bazată pe înţelegere şi adaptabilitate”, adăugând semnificativ: “Haide să stabilim cadrul de lucru corespunzător pentru delimitarea graniţelor cât mai repede”. Oare rolul incursiunii chinezilor a fost un fel de accelerator diplomatic?
India ar trebui să se inspire din observaţia fostului premier australian, Kevin Rudd: “China, o naţiune realistă în formularea de politici de securitate şi politici externe, respectă tăria strategică şi dispreţuieşte şovăielile şi slăbiciunile”. Până la urmă, una dintre lecţiile oferite de războiul din 1962 este că un răspuns şovăitor la agresiunea chinezilor duce la autoînfrângere, mai cu seamă în situaţii de tipul incursiunii de la Daulat Beg Oldie.
Un lucru reiese clar din incidentul recent: în China este o nouă ordine, care va continua să ghideze politicile în următorii 10 ani, sub conducerea lui Xi. Trupele chineze din Daulat Beg Oldie reamintesc în permanenţă că statul chinez nu are nici o intenţie să lase deoparte chestiunea graniţei. Într-adevăr, aproape în acelaşi timp cu incursiunea trupelor chineze, intelectualii de la un think tank oficial al chinezilor au pus la îndoială suveranitatea Japoniei asupra insulei Okinawa.
Indiferent dacă apelul lui Xi către India pentru “stabilirea cadrului de lucru pentru delimitarea graniţelor” a fost un sfat sau o ameninţare, alte ţări asiatice nu-şi mai permit să ignore disputele cu China privind graniţele. Ceea ce s-a întâmplat la Daulat Beg Oldie dovedeşte că noii lideri chinezi nu sunt interesaţi în păstrarea stării de fapt actuale.
