De la înființare, în 1962, muzica Formației Phoenix, numită inițial “Sfinții”, a fost ce a dat mai bun genul rock în România. Ea a fost ca o supapă de siguranță pentru generații întregi de tineri îngrădiți de regimul comunist. Liantul formației, liderul ei a fost și înainte și după 1989 Nicu Covaci.
Considerat dificil și impulsiv de unii, imposibil de colaborat cu el, de alții, Nicu Covaci continuă să creadă că Phoenix poate străbate vremurile mergând pe drumul deschis acum mulți ani. Pentru a nu știu câta oară, Phoenix renaște într-o nouă componență, sub oblăduirea aceluiași îndârjit Nicu Covaci.
Rl: Ce crezi că a însemnat spiritul Phoenix, de ce crezi că a avut un asemenea impact în epocă?
Nicu Covaci: A crede înseamnă a nu ști. Eu știu. Muzica este, în primul rând, un mod de a te manifesta, de a transmite niște emoții pe care le simți. Dacă nu reușești să transmiți aceste stări emoționale înseamnă că nu ești bun. Că ai tehnică pe instrumente, că tu cânți mai tare sau mai încet, mai lent sau mai repede contează prea puțin. Contează doar ceea ce reușești să transmiți publicului, celui care te ascultă.
Rl: De ce ține acest lucru, de text, de compoziție, de voce?
N.C: Textul este ultima posibilitate de a te exprima, subliminal. Mult mai direct te poți exprima muzical. Muzica este o formă de energie care se poate transmite. Eu am un pachet de energie pe care dacă știu să-l transmit intru în rezonanță pe anumite puncte cu ceilalți. Un artist este dator să dea cât poate mai mult, să transmită starea pe care o are el. Și dacă el este dispus să dea, să ofere, atunci poate să fascineze milioane de oameni. Moment în care și el primește. Are un feedbeack. Atunci tu, ca artist, pleci de la un concert mai încărcat decât te-ai dus. Pleci de acolo încărcat cu energia și emoția publicului. Dar dacă nu ești cinstit și te duci acolo doar de dragul de a câștiga bani, este altă chestie. În artă – și arta muzicală pentru mine este arta primordială, pentru că fără un cuvânt tu poți face un om să plângă, să se tăvălească pe jos sau să sară pe masă să danseze cazacioc, fără să spui un cuvânt – trebuie să fii cinstit cu tine însuți și cu publicul tău. Eu cânt, de exemplu, cu Gheorghe Zamfir pe scenă și văd în sală oameni cărora le curg lacrimile, dar când întorc capul către el văd cum și lui îi curg lacrimile. Frumos!
Cu Phoenix, ce s-a întâmplat? Noi, având în acei ani o școală celtică, am învățat să cântăm de la englezi. Eram în anii ‘60, anii Beatles, Rolings Stone… Firesc, primele noastre compoziții erau tributare acelui stil. Or, muzica celtică era transparentă, se cânta în intervale rare, terțe, quarte, qinte. Studiind, am văzut că în Ardeal, Banat și Maramureș se cântă celtic. Celții, în drumul lor spre Vest au trecut și prin Dacia, s-au înțeles cu dacii până la venirea lui Traian care ne-a tras o mamă de bătaie de ne-a liniștit, și au plecat mai departe în Irlanda, unde au și rămas.
În anii ’70, Nicolae Ceaușescu, după vizita din Coreea de Nord, a spus că de acum înainte muzica românească trebuie să se bazeze pe folclorul autohton. Întâmplător am avut acces la arhivele Electrecordului, în care am descoperit acele antologii de folclor și ritualuri precreștine, de unde m-am inspirat și am compus ca atare. Eram blocați atunci, descoperirea acelor arhive a venit exact la timp. În acel moment ne-am reconsiderat, ne-am reinventat, spuneți-i cum vreți, stilul. Am încercat să sintetizăm acel material și am reușit. La început mai naiv, mai simplist.
Eu, când încerc să ascult piesele compuse în acea perioadă, nu pot, pentru că mi se par extrem de naïve! Apoi, am făcut altele, am intrat pe alt drum. Ceea ce consider eu că apreciază publicul este că după un concert Phoenix rămâne în minte cu o temă, pleacă de la un concert cu un refren, rămâne cu ceva în ureche. Compozițiile mele sunt întotdeauna o poveste, cu A. B și C. Creez o tensiune, o dezvolt și apoi o rezolv. Și cumva chestia asta rămâne în subconștient. Nu textele, deși am avut noroc și de texte foarte bune, ci povestea creată, în ansamblul ei, are cel mai mare impact. Am căutat, am fost foarte pretențioși și în privința textelor și a instrumentelor și a aranjamentelor și a orchestrației. În tot ceea ce privește tehnica, am vrut să fim cei mai buni.
Rl: A fost Phoenix un brand deschizător de drumuri în muzica românească?
N.C: S-a putut evalua ca o chestie de sine stătătoare, iar eu am sperat ca toți muzicienii români să urmeze, într-un fel sau altul, drumul deschis de noi. Cei care spun acum că fac folclor, adică se inspiră din el, nu fac decât manele, porcărele și îmi pare rău să o spun, nu este ceea ce ne reprezintă pe noi, românii. La ora aceea, începând din anii ‘70 noi eram altceva, modul nostru de a ne exprima, mijloacele de expresie erau altele, am căpătat foarte repede după ce ne-am lansat o identitate aparte. În plus, analizând acel folclor străbun am devenit mai patrioți, am început să ne conștientizăm rădăcinile. La ora aceea erau mulți nemultumiți, ca să nu mai vorbesc de noi care eram destul de furioși. Câte am pățit pentru că eram cu un pas înainte… Adunam stadioane pline până la refuz, pe dinăuntru era miliția și pe dinafară, armata, eram considerați periculoși.
Rl: Toate acestea nu v-au făcut să deveniți mai prudenți?
N.C: Dimpotrivă, ne-au îndârjit. Cel puțin eu așa eram și așa am și rămas. De ce am greutăți mai mari de ce mă ambiționez mai tare. Suntem singura formație din lume care și-a riscat viața pentru a ajunge în libertate. În niște boxe de difuzoare am trecut cinci granițe!
Cineva îmi spunea că la ultimul concert în țară se cam știa că aveți de gând să plecați…
N.C: Nu avea cum să se știe. Nu știau nici băieții, nu știa nimeni. Am fost luați în toamna lui ‘76 la poliție și vreo două săptămâni am fost interogați în fiecare zi. Phoenix trebuia distrus. Noi, deși eram deja interziși, cântam în continuare. Continuau să se organizeze concerte la care cei responsabili închideau ochii, pentru că se câștigau bani mulți din concertele Phoenix (pe care îi împărțeau ei – organizatorii și restulalții implicați în organizare.). În 1962, inițial, ne numeam “Sfinții”, așa se chema formația. Organelor de partid nu le plăcea numele, considerau că e un nume cu influență negativă, ne acuzau de misticism. Și atunci ne-am tot gândit ce să facem, am considerat că renaștem și ne-am intitulat Phoenix, după pasărea Phoenix. Atunci ne-au acceptat. Apoi, văzând câți oameni adunam la concerte și ce facem, am devenit în mintea lor un pericol. Ne-au interzis de mai multe ori legându-se și de aspectul nostru, că aveam părul lung, că ne îmbrăcam ca niște rocheri… Rupeam stadioanele, fiecare dintre noi avea câte un cec pe care puteau aduna în timp aproximativ 60.000 de lei, chiar mai mult. La vremea aceea era o sumă fantastică! Iar noi luam doar 10% din încasări! Mai era și legea ilicitului, când te lua la întrebări de unde ai acei bani. Erau bani la negru, așa era înțelegerea, doar cu ARIA aveam contract. Făceam turnee prin țară cu ARIA de câte 30-40 de zile, în fiecare zi câte două concerte și duminica trei. În afara țării am fost trimiși doar de două ori în 1973, odată la Bratislava și odată la Sopot. Dar să revenim în 1976, când m-au luat la miliție spunând că am schimbat mărci și amenințându-mă cu șapte ani de pușcărie. Le tot spuneam că prietenele mele din Amsterdam, Stocholm și Berlin îmi aduc tot ce vreau, le arătam cum eram îmbrăcat, că am cele mai bune instrumente din sistemul socialist, ce nevoie aveam eu să schimb valută în față la Continental? Încercau să mă sperie spunându-mi că există martori. Le-am cerut să-i aducă, dar nu a venit nimeni, bineînțeles. Timpul trecea și ei mă pisau inventând altceva, altele și altele. La un moment dat m-au acuzat că am schimbat 1.000 de dolari. M-a trecut un duș rece și mi-am spus: “Ăștia nu știu nimic, eu am schimbat zeci de mii de dolari!”. M-am ținut tare și, după un timp, exasperat, le-am spus că dacă ei așa se comportă cu mine, din clipa aceea eu nu mai sunt român, nu mai vreau să fiu român. S-au agitat, au șușotit între ei și apoi a venit unul cu o hârtie pe care scria că nu mai sunt cetățean român. Mi-a spus că mă costă 1.000 de lei și din acel moment nu mai sunt român. Am plecat de la Miliție cu o hârtie prin care renunțam la cetățenia română.
Am pus mâna pe telefon, am sunat o prietenă din Olanda și i-am spus să vină urgent în România. A venit, ne-am căsătorit imediat, am primit un pașaport roz, da roz, pe care scria doar “Amsterdam, valabil 30 de zile” și am plecat din țară. O jumătate de an am alergat acolo pe la casele de discuri care îmi cereau să vin cu formația să fac înregistrări și abia apoi să încheiem un contract!
Rl: Și cum ai ajuns din nou în țară pentru a pleca apoi cu toată formația?
N.C: A venit cutremurul din ‘77 și cum am auzit am cumpărat un camion și am venit cu el în țară plin cu ajutoare. Le-am împrăștiat, am făcut un mic turneu cu băieții prin țară și în ultima zi i-am chemat să le dau banii, spunându-le că plec, dar de data aceasta iau și instalația cu mine. Au venit băieții la mine acasă să le dau banii, singurul care nu a venit fiind Mircea Baniciu. El insistase să-i dau banii chiar din tren. Vagonul de dormit era plin ochi, stătea lumea ciorchine și pe coridor, iar noi eram cu valiza plină de bani. I-am spus că nu aveam cum să fac acest lucru în trenul aglomerat, dar el a făcut scandal și i-am dat.
Când au ajuns băieții la mine acasă pentru bani, am mâncat ceva, am băut și la un moment dat au propus să ieșim la Continental să petrecem. Eu calculasem cât facem până la graniță, cel mai păzit punct de frontieră din România, granița cu fosta Iugoslavie. Calculasem să ajungem acolo la ora 12.00, când nimeni nu-și imagina că s-ar fi încumetat cineva să facă o așa prostie. Când să ieșim pe ușă să mergem la Continental, le-am spus: Ieșim definitiv, acum ori niciodată, așa cum suntem. Eram în sandale, tricouri. Unul a sărit la telefon să o sune pe maică-sa să-i pregătească valiza. Am smuls telefonul din priză și le-am explicat că am pregătit tot, că ei vor sta în boxe în poziție de yoga, am verificat cum se poate sta. Maică-mea a fost singura care a știut. Ea a fost cea care a pus pânza neagră unde era difuzorul pentru ca atunci când pui lanterna să nu se vadă că lipsește difuzorul. Le-am spus să încerce poziția, am verificat, încăpeau toți. Au acceptat deși erau încremeniți. Eu închiriasem deja o vilă mare în Germania, în care fiecare avea apartamentul lui.
Rl: Ce s-a întâmplat în Germania? De ce nu v-ați înțeles?
N.C: Când am ajuns acolo, după foarte puțin timp, ei și-au făcut formație și m-au lăsat să mor de foame. Odată ajunși dincolo au apărut disensiunile, deoarece fiecare dorea să cântăm altceva, unii spuneau blues, alții, Quinn, iar eu insistam că am ieșit afară pentru a cânta ceea ce vrem noi, ceea ce nu puteam face în țară. Am fost interziși acasă, acum am ieșit în libertate să cântăm ce vrem, insistam. La un moment dat l-am bătut pe Joji și m-au luat la poliție că am bătut un neamț. Pentru că lor le făcusem hârtii nemțești, eu nu aveam încă. Dacă mai dau odată într-un neamț nu mai am voie să intru în Germania. După povestea asta am găsit casa goală, plecaseră toți, asta se întâmpla în 1978, la scurt timp după ce am ajuns acolo.
Rl: Cum a fost reîntoarcerea, după atâția ani de împăcări și despărțiri între membrii formației?
N.C: I-am iertat pe măgari, pe rând, pentru că ideea de Phoenix era pentru mine mai importantă decât disensiunile dintre noi, am trecut peste decepții. Deja începuserăm să ne apropiem, prima dată l-am luat pe Țăndărică înapoi, apoi pe Joji – înainte se certaseră între ei, cântau prin restaurante. Și încet, încet au venit unul câte unul. În decembrie 1989, pe 20 seara aveam concert în Hyde Park, în Osnabruck. Vin băieții să mă ia, m-am dus să mă îmbrac și deodată i-am auzit cum țipau și mă strigau să vin repede. La televizor, Timișoara. Imediat le-am spus că în secunda următoare plecăm acasă, cei din țară au nevoie de noi. Nu au vrut să vină atunci. Eu, pe 2 ianuarie eram în Timișoara, cu două mașini pline cu ajutoare. Când m-am dat jos din mașină, cu intenția de a mă duce direct la Radio, aud deodată lângă mine o mitralieră. Se trăgea. Oamenii din jur, în loc să se ascundă, au făcut zid în jurul meu și m-au împins în clădirea Radio. M-a impresionat gestul lor și m-am întrebat atunci cine sunt eu. Mi-am dat seama că aveam o anumită reputație de apărat și că este nevoie de noi. I-am rechemat atunci pe toți, au venit unul cate unul, nu toți odată. Primul concert l-am avut în București, la Palatul Copiilor, afară. A fost un concert impresionant, de la 7 la 70 de ani toți cântau silabă cu silabă piesele noastre. Simțeam că aveam un sentiment de responsabilitate. Apoi au început să vină rând pe rând toți băieții. Erau foarte veseli, se simțeau foarte bine când vedeau că aveam iar stadioane pline. Din păcate, a intervenit apoi această lăcomie care s-a instalat în oameni și lucrurile s-au stricat iarăși. Prin Formația Phoenix au trecut de-a lungul timpului vreo 40 de oameni. Unul a rezistat o jumătate de an, altul un an, altul doi ani. Când au văzut ce eforturi și sacrificii se cer, au tăiat-o. Se câștigă mai mult la diverse cântări or, Phoenix nu-și poate permite să apară în tot felul de șușe și atunci sunt perioade în care tragi mâța de coadă.
Rl: Când a apărut noua componență Phoenix?
N.C: Acum un an m-au trădat încă odată și atunci mi-am spus iar că Phoenix este făcută să renască, am trecut la treabă și astfel avem o formație nouă. În decembrie 2014 a apărut un disc cu noua trupă. Am susținut deja mai multe concerte. Lumea aplaudă și este fascinată, pentru că am niște copii care sunt extraordinari. Unul are 13 ani și cântă ca un Dumnezeu. Are o miere ce iese din chitara aia că mi-e mie rușine de mine! Am un toboșar de 14 ani care îi dă lecții lui Țăndărică! Ei căștigaseră niște premii, eu întrebam încoace și-ncolo, mi-au fost recomandați, i-am verificat și sunt teribili. Mai am un băiat de 17 ani, un solist vocal de 30, un polonez din Germania, cu care cânt de 30 de ani și care nu m-a părăsit niciodată.
Rl: Care este stilul de muzică al Formației Phoenix de acum?
N.C: Același. Eu compun același gen de muzică, m-am format într-un fel și merg oarecum pe același drum. Or, copiii aceștia au înțeles rapid despre ce este vorba, deși veneau din sectoare diferite.
Rl: Nu ți-a fost teamă că, mergând oarecum pe același stil, s-ar putea să nu mai țină?
N.C.: Ba da. Și oarecum asta se și întâmplă. Lumea este manipulată, muzica s-a industrializat, totul se face cu investiții foarte mici. Dar asta m-a ambiționat, m-a îndârjit. Cineva trebuie să facă și artă. Arta înseamnă spirit. Cum se apreciază calitatea unui om, prin banii pe care îi are în buzunar, mașina pe care o conduce sau spiritul? Mă gândeam, de exemplu, că TVR este aproape în faliment, noi vrem să facem o emisiune calitativă, fără să cerem bani. Ar fi de acord?! Încercăm să facem ce putem noi mai bine. Acum vrem să atragem atenția cu un eveniment ieșit din comun, spun eu. Am luat ce este mai expresiv din folclorul românesc, lucrez cu Furdui Iancu, apoi, în alt eveniment, cu Maria Casandra Hausi și cu Adrian Naidin, și facem un concert intitulat “Arhaic rock”. Pe parcursul a două ore pornim de la acele date precreștine și mergem până la ceea ce facem astăzi.
Suntem în repetiții pentru concertul de pe 16 martie de la Hard Rock Cafe și vreau să fac această trecere în timp a muzicii, de la cea de ritual până la muzica foarte complexă de acum. La început, va apărea un tulnic, niște ritmuri interesante de atmosferă, respectiv Florin și cu Roxana. Apoi apare și Casandra, din Maramures, care hăulește într-un fel de ți se încrețește pielea și încetul cu încetul ne apropiem de o parte mai ritmică, apare un tip care cântă și la voce și cu violoncelul și deja începe să se lege. Apoi apar și eu și alții și în final vine și toboșarul meu, și facem o treabă prin care vrem să arătăm de unde venim și unde mergem. Unde am putea să mergem, de fapt, pentru că unde vom ajunge nu știu.
Rl: Cum ți se pare muzica românească de acum?
N.C.: În mare parte, muzica de acum e doar zgomot. Nu oferă, nu dă. Dar mai este și un alt aspect. Muzica asta este atât de ușoară și fără pretenții, încât omul chiar se simte bine, se detașează de problemele și grijile lui cotidiene. Acum, în societate circulă un virus periculos, fiecare este doar pentru el, funcționează din ce în ce mai bine dictonul Divide et impera.
Eu sunt de meserie pedagog, profesor de arte plastice, știu ce înseamnă educație, astăzi există niște opinii discutabile, gen să-l lași pe copil să facă ce vrea el pentru că altfel îi strici personalitatea. Dar personalitatea se clădește prin educatie, prin informație. Temperamentul este altceva. Copilul trebuie să învețe să respecte. Pentru că atunci va cere și el să fie respectat. Dacă tu nu te respecți, cine să te respecte?!
Rl: Mai pictezi? Cum ai ajuns să faci arte plastice, tu, un tip preocupat de sport, muzică?
N.C.: Din pictură trăiesc. În România nu-mi cumpără nimeni nici un tablou, dar un elvețian și un austriac mi-au cumpărat toate tablourile, zeci.
Eu fiind mai către cubist-impresionist, am studiat anatomie la școală, îmi plac construcțiile mai dinamice mai solide, cu multă anatomie. Am făcut în Germania pictură pe o pânzâ de 45/6 metri, cel mai mare tablou pe pânză la vremea aceea, cu scene sportive.
Cum am ajuns la arte plastice? Printr-o întâmplare. Mă duceam să mă înscriu la Liceul de sport și mă întâlnesc pe stradă cu tatăl meu, cu care nu prea aveam contact. El fiind deținut politic, la vârsta de un an am rămas fără tată. A fost arestat și a făcut 10 ani de pușcărie. Pentru a mă proteja, că așa erau vremurile, mama a divorțat de el. Tatăl meu m-a întrebat ce fac, i-am spus și el a propus să dau la arte plastice, gândindu-se că poate îi moștenesc talentul. M-a dus la un profesor să mă verifice dacă am talent, verificarea a fost pozitivă și așa am dat la Arte plastice unde am și intrat. De curând, am descoperit-o pe Tamara de Lempicka. Un original costă între 4 și 6 mii de dolari, iar eu fac copii identice pe care le vând la un preț de nimic. Este o femeie monumentală, cu o mare înțelegere anatomică, cu o anumită culoare, ținută, mă fascinează.
Rl: Cum e cu motocicletele, mai ai această pasiune?
N.C.: Bineînțeles, sunt membru de onoare la nu știu câte cluburi europene. În comunitățile de motocicliști încă funcționează dictonul “Unul pentru toți și toți pentru unul”. Când am rămas să mor de foame în afară, comunitatea de motocicliști s-a ocupat de mine. La ei, ca membru de onoare, nu ai nici o obligație și ai toate drepturile. Mi-au dat de lucru, mi-au dat locuință, mâncare, mereu mă întrebau dacă am tot ce-mi trebuie.
Rl: Cum a fost perioada în care spui că mureai de foame?
N.C.: A doua zi după ce i-am dat o mamă de bătaie lui Joji, în vila în care stăteam toți am rămas eu singur. Neavând cu ce să plătesc, am rămas pe drumuri. M-a luat o cunoștintă, mi-a dat un mic serviciu. Mai cântam de unul singur prin diverse locuri și la un festival din acesta cu mii de motocicliști m-au invitat să cânt și eu. Cântam singur, fără tobe, fără nimic altceva și ei cântau cu mine. După câteva zile mi se întâmplă ceva. Acolo unde stăteam, era cea mai mare garnizoană de englezi din Germania, asta se întâmpla prin ‘79-‘80. Obișnuiau să iasă cu tancurile pe stradă, și să se dea în spectacol uneori. Și, într-o zi, eram la muncă, aud sunetul tancurilor și ies în balcon să-i văd. Când mă uit, toată intersecția era plină de motociclete, iar unul dintre ei, o matahală de om, mă cheamă jos. Mă cheamă să vin cu ei. I-am spus că nu am nici mașină nici motocicletă, iar el m-a invitat în club, m-a făcut membru de onoare și mi-a dat și un Audi. După o lună m-am dat cu ea peste cap, mașina s-a făcut praf și când i-am spus tipului ce-am pățit singura lui reacție a fost să zică liniștit că nu mai trebuie să plătească asigurarea. Următoarea dată am primit o motocicletă.
Acum am trei motociclete. Am una, din ‘79, care s-a fabricat doar într-un singur an, cu șase cilindri, șase carburatoare, șase țevi de eșapament. O alta, Triumph Rocket 3, are motor de 2.300 de cmc, și 200 de cai putere. Mă sună la un moment dat, în Spania, un individ din Sidney spunându-mi că este un fan de-al meu și mi-a trimis un cadou. Foarte mirat, după ce am insistat să-mi spună ce este, pentru că nu înțelegeam de ce nu vine cu poșta, m-am dus și nu mică mi-a fost mirarea să văd ce mi-a trimis. Era o motocicletă Triumph, așa a primit primul Triumph. După jumătate de an a venit și el în Spania, cu încă una.
Rl: Ai avut multe accidente. Ai avut noroc, crezi că te-a protejat cineva?
N.C.: Acum, poate fi interpretat, eu nu cred in Dumnezeu, dar cu siguranță cineva, un înger, nu știu, m-a protejat. Când ies cu motocicleta, se spune “Faceți loc, că vine nebunul!”. Ceva există. Energiile pe care le degajăm cu toții sunt convins că le putem controla. Dacă ești un tip pozitiv și vrei bine, și faci bine, dacă te zbați și lupți, se leagă lucrurile, ți se împlinesc niste chestii. Sunt lucruri pe care subconștientul nostru le dirijează. Oricum, nimic nu este întâmplător, cred asta cu tărie și nu mă dau bătut orice s-ar întâmpla. Nu mi-e frică și nu dau înapoi.
Îmi place să am prieteni, să-i iau în brațe, să mă bucur. Nemții au o vorbă care spune că o bucurie împărtășită este o bucurie mai mare. Dacă eu îți fac ție o bucurie îmi fac și mie. Dacă toată lumea ar face asta, Paradisul ar fi aici, pe Pământ. Oamenii trebuie polarizați. Mulți spun: “Cu Nicu Covaci nu poți să te înțelegi, nu poți să faci afaceri cu el, e agresiv”. Recunosc, rabd până nu mai pot, dar când nu mai pot, să ferească Dumnezeu. O fac însă pentru că nu suport nedreptatea, vreau bine. Îl înțeleg și pe prost, mă dau la o parte, dar când mă atacă, atac și eu.
Nu sunt agresiv, dar nu mă dau în lături de la nimic, mai ales când sunt convins că am dreptate. Maică-mea m-a bătut de m-a stâlcit, de frică să nu scape hățurile. Duminica, când se ducea la piață, lua câte un braț de linguri de lemn și până duminica viitoare erau rupte toate pe spinarea mea. Dar și eu dădeam mai departe, în parc. Răul trebuie pedepsit. Dacă nu o faci, nu-ți faci bine nici ție nici celorlalți.
Rl: Care sunt dorințele tale în viitorul apropiat?
N.C.: Să reușim să impunem Formația Phoenix din nou pentru că sunt convins că neamul acesta are nevoie de muzica noastră. Dacă nu le trezește cineva mândria de a fi român… Este bine ca cineva să facă din când în când acest lucru.
