Puterile egale pe care le au Senatul şi Camera Deputaţilor reprezintă principalul defect al modului cum este organizat parlamentul românesc. Deşi sistemul este utilizat şi de cele mai importante puteri ale lumii, aceste state au optat pentru atribuţii diferite ale camerelor legislative.
De exemplu, o cameră are putere de veto absolut asupra deciziilor celeilalte, fără nici un recurs, cum se întâmplă în SUA, Italia, Belgia ori Franţa. Pe de altă parte, în Parlamentul Germaniei, camera inferioară poate opri doar iniţiativele adoptate de camera superioară cu privire la legislaţia landurilor, potrivit unei analize a cercetătorului Bogdan Dima, pentru revista Sfera Politicii. Mai mult, în multe state europene membrii camerelor legislative sunt aleşi după sisteme diferite de vot. Un mandat în Camera Lorzilor din Marea Britanie este pe viaţă. Câte o treime din Camerele Superioare ale SUA, Indiei şi Cehiei se aleg o dată la fiecare doi ani. În Franţa, o treime din senatori se înlocuiesc la trei ani. În Belgia, din cei 71 de membri ai Senatului, 40 sunt aleşi direct şi 31 sunt aleşi indirect, arată acelaşi analist. Nici una dintre aceste diferenţieri nu se aplică în România.
În ţara noastră, atât senatorii, cât şi deputaţi sunt aleşi prin vot uninominal, pentru un mandat egal de patru ani, şi reprezintă aceleaşi teritorii şi populaţii. În adoptarea actelor normative, ambii au atribuţii similare. Dacă un act normativ porneşte din Camera Deputaţilor, după adoptarea sa ajunge la Senat. Senatorii îl pot vota ca atare, dar de cele mai multe ori dezbaterile se reiau de la început, iar decizia finală le aparţine acestora. Dacă senatorii iniţiază o lege, procesul legislativ este identic, dar în sens invers, adică deputaţii au ultimul cuvânt. Chiar şi după revizuirea constituţiei, în 2003, “s-a menţinut şi chiar s-a accentuat egalitatea de putere dintre cele două camere, s-au menţinut paralelismele ineficiente şi redundante”, este opinia profesorului Ioan Vida, citată în analiza “Parlament bicameral versus parlament unicameral”.
Uneori, nici nu mai este nevoie de parlament pentru adoptarea unei legi, deoarece, potrivit actualei Constituţii, o iniţiativă, chiar dacă nu a fost discutată de aleşi, se consideră adoptată prin simplul fapt că stă în dulapul parlamentarului care a propus-o.
Citeşte şi: Explicaţia deloc ŞOCANTĂ pentru care REFERENDUMUL lui Băsescu va fi organizat degeaba
Marele defect al unicamerismul este că aduce după sine un risc crescut ca o forţă politică să deţină autoritar puterea – de aceea sistemul e şi cel mai răspândit în ţări din Africa sau America de Sud, precum Burkina Faso şi Venezuela. “Dintre primele 15 state care au cel mai mare PIB, doar China şi Coreea de Sud au un parlament unicameral”, arată Bogdan Dima. Există însă şi excepţii de la regulă. Danemarca a renunţat la bicameralism în 1953, tocmai pentru că, la fel ca în România, a doua cameră nu făcea decât să dubleze activitatea legislativă a primeia, fără o influenţă politică reală, scrie Cynthia Carmen Curt, într-un studiu pentru Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Suedia a renunţat la sistem din acelaşi motiv, în 1969 “când evidenţa ineficienţei a două ansambluri identice, atât sub aspectul compoziţiei politice, cât şi a prerogativelor legislative a condus la exprimarea preferinţei monocamerale”.
Pentru a compensa eventualele excese ale unui parlament unicameral, ţările norcdice au fost folosite alte instrumente: referendumul legislativ, în care poporul este consultat cu privire la deciziile importante, un avocat al poporului mai puternic. De asemenea, s-a modificat sistemul de vot, care a devenit unul pe liste, cu împărţire proporţională în funcţie de rezultatul votului, astfel încât să se evite situaţii precum cele din România, de la algerile din 2012, când o coaliţie a obţinut o majoritate confortabilă.
Pe de altă parte, un criteriu important când se optează pentru un parlament unicameral sau bicameral ţine şi de omogenitatea etnică a populaţiei. Într-un parlament unicameral există riscul ca, din cauza numărului redus de aleşi, unele etnii să nu mai fie reprezentante eficient. Care sunt argumentele pro şi contra celor două sisteme legislative – în pagina 2
Argumente pro
– asigură rapiditatea şi cursivitate în adoptarea iniţiativelor legislative, astfel încât un asemnea sistem poate fi util într-o societate care trece printr-o schimbare care impune adoptarea reformelor într-un timp cât mai scurt.
– cheltuieli bugetare reduse, pentru că numărul parlamentarilor este mai mic.
Argumente contra
– rapiditatea în adoptarea legilor poate însemna însă că multe dintre iniţiative nu sunt suficient de bine fundamentate şi se pot strecura greşeli;
– poate fi mai uşor controlat şi dominat de o forţă politică, dacă aceasta obţine în urma alegerilor o majoritate confortabilă; o a doua cameră ar putea asigura echilibrul în acest caz şi se pot evita abuzurile;
– numărul redus de parlamentari poate însemna că o parte din populaţie nu va mai fi reprezentantă semnificativ în legislativ .
PARLAMENTUL BICAMERAL
Argumente pro
– permite o dezbatere mai amplă a proiectelor legislative, ceea ce poate împiedica apariţia de erori, dar şi o reprezentare mai bună a voinţei poporului;
– e mult mai greu de subordonat unei singure forţe politice, în primul rând prin numărul mai mare de parlamentari, iar în al doilea rând printr-o reprezentare mai diversă a categoriilor sociale şi profesionale dintr-o ţară;
Argumente contra
– dezbaterea unor acte normative de două ori duce, de multe ori, la întârzierea aplicării acestora şi la stagnări inutile, mai ales când cele două camere nu au atribuţii clar diferenţiate;
– numărul mai mare de parlamentari duce la o creştere a cheltuielilor bugetare, după cum este şi cazul României care are acum 588 de aleşi, ceea ce poate depăşi puterea economică a unor ţări mici şi mijlocii.
– pot apărea tensiuni între cele două camere, care pot duce la blocaje în procesul legislativ sau în relaţia cu guvernul ori preşedinţia.
