Ministrul Fondurilor Europene, Eugen Teodorovici, citat de Agerpres, anunţa, pe un ton de curtean bine rulat, că „România trebuie să suporte corecţii financiare în valoare de aproape 700 de milioane de euro, din cauza neregulilor constatate în urma derulării unor proiecte care au beneficiat de sprijinul financiar al UE”. Faptul, zice ministrul, are părţi rele şi părţi bune. Şi unele, şi altele se încadrează însă într-o realitate pasabilă, după toate aparenţele. „Este normal ca statul, atunci când a greşit prin a lăsa persoane nepregătite în poziţii-cheie, să suporte acest cost. Acum analizăm posibilitatea de a debloca situaţia printr-un act normativ. Este, însă, de lucru, pentru că vorbim despre un efort financiar substanţial, aproape 700 de milioane de euro grosso-modo, pe toată perioada programelor operaţionale, numai pe achiziţii publice”. Că ar fi normal ca acela care răspunde inadecvat unei situaţii date să-şi asume pagubele propriului răspuns mi se pare, şi mie, de la sine înţeles. Atunci când aşa ceva se petrece în cazul unor persoane şi instituţii publice care reprezintă comunităţi umane – în cazul nostru, naţiuni întregi –, ceea ce rămâne de adus în discuţie este relevanţa unor asemenea erori pentru întreaga activitate a respectivelor persoane şi instituţii, marja de eroare la nivelul întregului şi, nu în ultimul rând, răspunderea celor ce ocupă posturi oficiale pentru prejudiciile aduse nu doar sub raport financiar acelor naţiuni în raport cu partenerul lor, cu Uniunea Europeană. Or, din aceste puncte de vedere, lucrurile nu stau deloc roz. Un prejudiciu de circa 700 de milioane de euro nu înseamnă nici un portmoneu pierdut în tramvai, fie el şi vital pentru proprietar, nici furtul lui de către un ins iute de mână. Ministrul o spune clar: sumele s-au acumulat pe toată durata derulării programelor şi s-au înregistrat numai la capitolul achiziţii. Cum actorii acestei scene au fost multipli, nu unici, unele deficite s-au putut datora neştiinţei procedurale – să-i zicem sintetic: incompetenţă -, altele, poate, intenţiilor de deturnare frauduloasă a banilor (hoţiei, adică), iar altele, prezente mai cu seamă la organele de control interne incapabile să sesizeze derapajele, insuficientei familiarizări cu procedurile de cheltuire, de decont, de justificare etc. (adică tot stupidităţii şi lipsei de calificare). Statul nostru apare, deci, o dată în plus, în ochii propriilor cetăţeni, ca şi ai organismelor de implementare a programelor europene, drept incapabil să se încadreze în regulile jocului. Vorbim aici nu de politicieni, care au păcatele lor prea bine ştiute, ci de armata inşilor din administraţie şi economie, o oştire abuzivă, nepregătită, crezând cu sinceritate, în virtutea speranţei că trecutul se perpetuează la infinit şi, prin însuşi acest fapt, că devine legitim. Ei bine, iată că nu e aşa. Nu este destul să fii numit politic sau pe pile, de te miri ce cuscru, unchi, naş ori cumătru, fiindcă odată ajuns acolo este necesar să te şi descurci cu munca propriu-zisă ce revine oficiului şi funcţiei tale.
Imaginea care se desprinde din fabula ministrului este terifiantă. O oştire întreagă de notabilităţi mari şi mici aşteaptă, ca într-o faimoasă piesă de Gogol, sosirea revizorului. Uite însă că la noi revizorul a venit, iar ceea ce a dezvăluit, ca rezultat al inspecţiei sale de teren, este un dezastru.
Ministrul vede însă şi părţi rele, şi părţi bune la situaţia în care ne aflăm, ca un înţelept trecut prin viaţă care nu se inflamează de la orice fleac. „Partea proastă este că România trebuie să plătească. Partea bună este că România poate înlocui aceste sume cu alte cheltuieli curate către CE astfel încât până 2015 să nu piardă nici un leu”. Curată scamatorie, la care aparatul implicat în cheltuirea nejustificată a celor 700 de milioane de euro este liniştit fratern, arătându-i-se calea de reparare a prejudiciului. Despre competenţă şi despre onoare nu pare treaba ministrului să se pronunţe. Nu că n-ar fi, dar nonşalanţa, jovialitatea, minimizarea retorică a problemei litigioase îi sunt, toate, mai la îndemână. Aici însă nu e singur. Liviu Dragnea spunea, şi el, cu un prilej recent: „Cea mai mare parte a corecţiilor financiare a fost generată de un sistem defectuos de instituţii de evaluare, verificare şi contractare a achiziţiilor publice efectuate de autorităţile locale în programe europene”. Cu alte cuvinte, nu aplicarea sistemului de evaluare, ci sistemul însuşi a fost de vină pentru toată încurcătură. De parcă cineva ar fi obligat autorităţile să intre în horă şi să joace înainte de a studia cu atenţie capcanele şi limitele partiturii muzicale.
Nu întâmplarea ca atare produce îngrijorare maximă, ci repetabilitatea ei la o scară instituţională largă şi modul relaxat în care decidenţii noştri discută despre acest dezastru. Câtă vreme miniştrii sunt preocupaţi de scuze şi de căutarea unor subterfugii pentru a-i scoate la liman pe cei în culpă, în loc să facă să funcţioneze mai bine oamenii şi instituţiile, nu se prea văd motivele pentru care situaţia s-ar schimba radical. La ce bun, dacă şefii ăi mari au deja pregătite motivaţiile în caz de repetare a avariilor şi ştiu cum negocia pentru ca fidelii lor să iasă la liman şi instituţiile pe care le conduc să scape cu faţa curată? Credibilitatea? Pare să nu prea conteze…
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
