Casă din lemn, 72 de metri pătraţi, cu două dormitoare, living, baie şi cămară – 8.500 de euro, atât costă, zice meşterul Florea Marius Alexandru. Pereţi ridicaţi după reguli străvechi – îmbinare în coadă de rândunică sau cuie din lemn. „Asta e o casă de vacanţă”, precizează omul. S-au strâns patru meşteri în comuna Scărişoara din judeţul Alba, toţi cunoscători ai meseriei lemnului, şi din 2012 au făcut Asociaţia „Tulnicul”. Dar nu numai case ştiu să facă meşterii din Scărişoara. Au găsit pe cineva care stăpâneşte făurirea tulnicelor. Preţul acestui instrument depinde de proporţiile sale – 15 lei, dacă are 30 de centimetri sau 200 de lei, la doi metri lungime. Mai sunt butoiaşele, de la 100 la 190 de lei, doniţele – 180 de lei, la care se adaugă ciubărul – între 15 şi 40 de lei. La loc de cinste sunt şi troiţele. Cele mici costă 120 de lei. Cele mari – 200 de lei. „Eu văd că lumea începe să se întoarcă la tradiţie. Asociaţia e un mod de a face ca meseriile tradiţionale să nu se piardă, să dăm o şansă meşterilor bătrâni, dar să-i încurajăm şi pe tineri să preia meseriile astea”, conchide interlocutorul.
Concurenţă între meşterii lemnari
Există concurenţă pentru casele din Scărişoara. Meşterii prahoveni din Podenii Noi au altă ofertă, mai ieftină, pentru casele din lemn, tot de vacanţă, la numai 2.500 de euro. Acestea au două camere şi o anexă, zice meşterul Mihai Harcan, care se ocupă de meseria lemnului de mai bine de 17 ani. De asociaţie – numai din 2011, de când a înfiinţat-o. Are şi un ucenic, pe Ionuţ Nicolae. Vrea să mai atragă şi alţi oameni din sat, să lucreze. Oferta meşterilor se extinde spre scările interioare sau micul mobilier. Comenzi? Nu se plâng meşterii că stau degeaba. „Vine omul, vrea un obiect anume, preţurile sunt negociabile!”, mi se spune.
Ghizi turistici la Roşia Montană
Ne îndreptăm spre un cu totul alt domeniu de activitate – ghizii turistici. Cu toate că ideea de afacere vine de la un inginer geolog, Adriana Golgot, din comuna Roşia Montană. Mai sunt şi alţi localnici care i s-au alăturat. Unii dintre ei care au lucrat în minerit, dornici să pună capăt incertitudinii locului de muncă. Toţi cunosc ca-n palmă văile şi munţii din împrejurimi. N-a mai fost decât un pas până la ideea de-a fi ghizi turistici. Mi se oferă pliantul Asociaţiei „Roşia montană verde”, unde aflu despre trei trasee, de dificultăţi diferite, pe care te pot conduce gazdele. Orice plimbare începe cu prezentarea localităţii. Prima variantă – muzeul local al mineritului, prezentarea fostelor case de mineri, a clădirii care a găzduit, pe vremuri, cazinoul, după care drumeţie de trei-patru ore spre Vârgul Rotunda, văzând şi cariera de la Roşia Poieni. A doua variantă – din centrul istoric al comunei o iei spre Tăul Brazi, Piatra Corbului şi Despicata, apoi cariera Cetate, zona Găuri şi Mauzoleul Antic, pe un drum de şase ore. Cea mai lungă variană, de opt ore, înseamnă mers spre Detunata Goală, ajungând până în cătunul izolat Pietricica. Activitate există, din plin, mai ales vara, când multe grupuri de tineri ajung în Roşia Montană, iar ghizii nu mai au nicio clipă liberă, mă asigură Adriana.
Trusa de scule a bunicului
Casă ţi-ai ridicat, eventual de vacanţă, dar poate îţi trebuie şi poartă. Şi un balansoar în grădină. Şi mobilier arhaic. Pe toate acestea le poţi găsi dacă dai comandă asociaţiei meşterilor din comuna suceveană Ciprian Porumbescu. Adresa de mail este chiar a şefului – cristi.sasarman@yahoo.com – mă anunţă Cristian Sărman. Dacă porneşti la o asemenea treabă, cel mai important e să ai trusa de scule, pentru modelarea lemnului. Noroc că tânărul din faţa mea a păstrat cu grijă trusa de la bunicul său. A chemat oameni din sat, numai pe cei de meserie, le-a spus ce vrea să facă şi au început treaba, de curând, mai precis în ianuarie 2013. Dacă vrei o poartă, la intrarea în gospodărie, te costă până în 400 de lei. Preţul pentru tot felul de obiecte de artizanat nu sare de cinci lei. Nu există însă nişte clişee în privinţa preţului pentru diverse obiecte din lemn. Depinde cum se înţeleg între ei clientul şi producătorul.
Coşurile din nuiele de alun, la mare căutare
Atelierul de tâmplărie al lui Gheorghe Percu, din satul Dâlga, judeţul Călăraşi, cu trei angajaţi, oferă toată gama ustensilelor de bucătărie, în timp ce în celălalt capăt al ţării, în Vereşti – Suceava, soţii Elena şi Viorel Stănescu, tot cu trei angajaţi, prelucrează metalul, obţinând bazine pentru apă sau obiecte de mai mici dimensiuni, de bucătărie. Foarte interesant este modul în care oamenii din Dumbrăviţa, judeţul Braşov, au gândit valorificarea potenţialului local. E vorba de hectare întregi pe care creşte răchita, au şi o pădure de fag în care se întâlnesc, la tot pasul, arbuşti de alun. Cum meseria tradiţională era cea de împletitor de nuiele, aproape pierdută în zilele noastre, în sat ideea de resuscitare a trecutului a prins imediat viaţă, cu implicarea a şase oameni. Ei s-au asociat. Şi nu oricum, pentru că au vrut iniţial să vadă care e cererea pe piaţă, dacă e, şi au văzut că lumea are nevoie de coşuri – din răchită sau din nuiele de alun. Cei care au dat viaţă asociaţiei sunt bibliotecara Elena Odăianu, asistentul social Rodica Savu şi meşterul popular Maria Munteanu. Sunt tot felul de coşuri care au aici denumiri din străbuni – legănel sau corfele, primul pentru că se leagănă, al doilea datorită rotunjimii sale. Cum în ţara noastră, în preajma sărbătorilor, coşurile pentru cadouri sunt din ce în ce mai răspândite, nu a fost deloc o surpriză când o firmă din Cluj a dat comandă pentru câteva sute de „corfele”, chiar înainte de Paşti, în condiţiile în care asociaţia abia s-a înfiinţat anul trecut. Preţul unui coş este între 12 şi 60 de lei.
Atelier de confecţii, patiserie, compoturi şi gemuri
Două profesoare şi două casnice s-au asociat, să facă perdele, feţe de masă, lenjerii pentru copii. Asta se întâmplă, de anul trecut, în comuna Dor Mărunt din judeţul Călăraşi. „Lucrăm pe comenzi”, spune Daniela. După ce, la început, şi-au demonstrat talentul în faţa cunoştinţelor, prietenilor. Până când li s-a dus vestea. Şi acum comenzile pentru perdele sau feţe de masă nu se mai opresc. La preţuri între 40 şi 60 de lei. Nu doar să vezi culoarea, dar să şi atingi, de pildă, mătasea de Damasc, şi înţelegi succesul acestor femei. Atelierul l-au amenajat singure, într-o casă din centrul comunei. Rămânem în acelaşi judeţ, pentru că ajungem în „Cămara de la Săruleşti”, după numele localităţii în care Nicoleta şi Adriana au început să-şi câştige pâinea din compoturi şi gemuri. Asociarea datează din 2011. Valorifică astfel fructele şi legumele de pe terenul lor. Bunătăţile se vând, la oraş, din ce în ce mai bine. Preţul unui borcan nu e mai mare de zece lei. Mai la nord, în satul buzoian Lucin, Niculina Irimia a convins două consătence, în 2012, să i se alăture, deschizând o patiserie. Comenzile importante vin mai ales în preajma sărbătorilor, tot de la oraş. Plăcinte de toate felurile, după reţete tradiţionale. Altfel, în zile normale, cel puţin 200 de pateuri se vând în comună, la un leu bucata.
Ce este întreprinderea socială
Statistici de pe urma unui program european, în valoare de 2,5 milioane de euro, care a debutat în 2010 şi se va încheia în vara acestui an – 53 de locuri de muncă au fost create, au apărut 25 de întreprinderi sociale în mediul rural, 216 săteni au fost instruiţi în antreprenoriatul social. Un program numit RURES – Spaţiul Rural şi Economia Socială din România. Definiţia întreprinderii sociale poate fi astfel expusă – rezolvi o problemă socială printr-o activitate economică. Printre cele mai grave probleme, în mediul rural, fiind lipsa locurilor de muncă. Primul pas este ca trei oameni, dintr-un sat, să se asocieze, scriu statutul organizaţiei, depun actele la judecătorie, apoi se apucă de treabă. Ei decid ce fel de bunuri vor produce, în funcţie de meseriile tradiţionale din zona respectivă. Sunt susţinuţi cu fonduri pentru dotarea cu utilaje moderne, după normele europene. Un consultant a fost mereu la dispoziţia sătenilor, pentru rezolvarea oricărei probleme de organizare. Astfel au apărut asociaţii în judeţele Suceava, Botoşani, Alba, Braşov, Prahova, Buzău, Brăila şi Călăraşi, în cadrul programului pus în aplicare de Fundaţia Soros. Asociaţiile nu aparţin unei persoane, ci comunităţii. Dovada e că, în multe locuri, spaţiile în care se desfăşoară activităţile economice au fost puse la dispoziţie de autorităţile locale.
„Am început să cred că se poate!”
Profitul obţinut de întreprinderile sociale este fie reinvestit în susţinerea activităţii economice, fie pus la dispoziţia altor activităţi sociale din satul în care funcţionează asociaţia. „Nu a fost uşor să găsim oameni dispuşi să se asocieze. Unii nici nu credeau că dintr-o meserie tradiţională se pot câştiga bani. Cei care s-au implicat în întreprinderile sociale s-au convins că sunt pe drumul cel bun”, spune Iulian Ifrim, coordonatorul programului de economie socială al proiectului RURES. După ce au fost depăşite etapele de organizare, întreprinderile sociale au început, rând pe rând, să funcţioneze, primele produse apărând pe piaţă în cursul anului 2012. Din momentul în care a demarat producţia, a debutat şi salarizarea angajaţilor, nu numai a celor care înfiinţaseră asociaţia, ci şi a celor care li s-au alăturat ulterior. Rămâne întrebarea ce se va întâmpla după încheierea programului. Cert este că întreprinderile sociale vor fi pe propriile lor picioare. Meşteşugurile sau mâncarea tradiţională, dar şi talentul celor care le practică, îşi vor verifica astfel viabilitatea. Semnificativă este declaraţia unei femei care a pornit asociaţia din Săruleşti – „am început să cred că se poate!”.
