Cristina Bleandură, interpreta Julietei, a debutat la Budapesta. De altfel ea, mezina, a luat caimacul aplauzelor alături de veterana distribuţiei, Mioara Manea-Arvunescu, interpreta doicii. Am vorbit şi noi cu cele două artiste despre experienţa inedită a unui music-hall bilingv.
Succesul de care v-aţi bucurat la Budapesta a avut ecou până la Bucureşti. Cum aţi simţit publicul maghiar?
Mioara Manea-Arvunescu: De-a lungul carierei – cum se întâmplă fiecărui artist –publicul a fost mereu parte a trăirilor mele pe scenă. Totuşi, la Budapesta, am întâlnit ceva special din partea publicului. Cred că aici el are o educaţie aparte pentru operetă; o cere, o simte, o trăieşte. Ştie că a venit să vadă operetă, ştie ce înseamnă asta ca gen artistic, şi asta vrea să vadă. Este un public în faţa căruia te simţi ca în faţa părinţilor. Te iubesc, te apreciază, dar ştiu să şi sancţioneze când este cazul. Da, este un public de operetă care oferă o emoţie specială ce reverberează în tine multă vreme.
Cât de dificil a fost să participaţi la un spectacol bilingv?
M.M-A.: Arta nu are graniţe, nici măcar lingvistice, dar asta se întâmplă numai când este artă adevărată. Sigur că este greu să joci într-un spectacol de muzică, teatru şi dans ce se împletesc (ca să nu zic împleticesc!) în două limbi diferite, însă cred că tocmai aici răzbate ce a vrut să demonstreze regizorul: că din moment ce trăieşti spectacolul, o faci în afara limitelor lingvistice, de fapt el te trăieşte pe tine şi trăieşte prin tine. Şi cred că a reuşit.
Cum aţi încurajat-o pe tânăra dumneavoastră colegă, Cristina, cea care a debutat la Budapesta?
M.M-A.: I-am spus simplu şi cinstit că dacă a fost aleasă să intre în această „horă”, înseamnă că cineva (tot regizorul de bună seamă) a văzut-o acolo, restul este studiu şi repetiţii. Şi i-am mai spus că în familia noastră, a artiştilor, dacă ai intrat, trebuie să ştii că toţi sunt părinţii tăi şi că cea mai bună educaţie este exemplul personal. De la toţi ai ce învăţa, trebuie să fii doar cu sufletul şi inima deschise să-ţi poţi împlini codul genetic pentru care ai fost creat.
După atâţia ani în care aţi slujit scena Operetei, care vă sunt amintirile cele mai dragi legate de acest loc şi care sunt oamenii cei mai dragi alături de care aţi cântat?
M.M-A.: Cele mai dragi momente, pentru că au fost şi cele mai încărcate, rămân întotdeauna debuturile. Cele 27 de debuturi mi-au arătat, de fiecare dată, că viaţa începe mereu acum; că de fapt noi debutăm mereu, şi de aceea trebuie să fim în permanenţă pregătiţi pentru asta. Prin urmare, cele mai frumoase momente au fost toate momentele când m-am aflat pe scenă. Iar oamenii cei mai dragi, alături de care am cântat, nu sunt numai numele mari precum Dorin Teodorescu, Tanţi Câmpeanu, Cleopatra Melidoneanu şi mulţi alţii mai vechi sau mai noi – pe care nu am loc să-i pomenesc, dar ale căror suflete stau alături de al meu în casa sufletelor –, ci sunt şi oameni pur şi simplu dragi şi atât, iar aici lista e mult mai mare.
Vă amintiţi cum aţi debutat dumneavoastră? În ce spectacol şi în ce rol?
M.M-A.: Era acum 25 de ani şi totul se numea „Silvia”. Iată că acum două zile, după un sfert de veac, Silvia este din nou în regia brand-ului Kero®, o provocare pentru mine şi o nouă lecţie care ne învaţă să abordăm viaţa şi arta la fel: „când totul se schimbă, schimbă totul”.
Cum aţi început să cântaţi?
M.M-A.: Începutul efectiv nu cred că-l ştie nimeni, e ca data naşterii, doar asta se ştie, dar tu existai dinainte să te naşti. Aşa şi cu cântatul cred că ştiu numai când m-am născut, dar de când trăiesc nu ştiu. Am pornit iniţial de la postura unei pianiste de performanţă, până când am fost pusă în situaţia de a alege să renunţ la pian în favoarea cantoului, pentru care „ceva“ şi „cineva“ îmi spunea că am chemare. A fost ca un tobogan unde odată plecat nu mai este cale de întoarcere. Mai ştiu însă că la trei ani, în inconştienţa şi candoarea copilărească, am urcat pe scenă şi am cântat, la Casa Armatei din Focşani, canţoneta Mamma – la care mereu tresar când o aud interpretată de Pavarotti –, evoluţie de care mi‑aduc aminte mai degrabă din relatările familiei. Tot ce ştiu este că sufletul meu a fost electrizat de felul în care se percepe lumea de pe scenă (menţionez ambele conotaţii).
Care au fost mentorii dumneavoastră?
M.M-A.: Ştim cu toţii, şi trebuie să recunoaştem, că indiferent cu cât har te-a înzestrat Dumnezeu, dacă El nu mai adaugă şi nişte condiţii pe care tu, purtător de talent, să le fructifici, poţi rămâne la stadiul de grădină bine curăţată, dar care nu înseamnă neapărat şi o recoltă garantată. Astfel că „grădinarii” mei au ştiut cum să muncească şi să mă muncească, încât să ajung în postura de a da acest interviu. Trebuie să recunosc din nou că este dificil să te referi la nişte nume de mentori fără să‑i consideri la fel pe toţi cei care au contribuit la formarea şi evoluţia ta. Totuşi, ca să dau câteva nume marcante, menţio-nez pe doamna Arta Florescu (iată nume predestinat!), Magda Ianculescu şi Valentin Teodorian, de la Opera Română, instituţie cu greutate în acea vreme, după care, în Germania , Lory Ficher, mai apoi în Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian”, actorul Tiberiu Simionescu (unul dintre fondatorii Teatrului de Stat de Operetă din Bucureşti) de la care mulţi colegi au învăţat să cânte în timp ce trebuiau să fie şi actori, şi invers. Tot mentori îi numesc şi pe ceilalţi – aproape pe toţi – colegi cu care am evoluat de-a lungul timpului, pentru că mereu am învăţat de la ei câte ceva, chiar şi atunci când nu au făcut-o intenţionat. Iar ca tabloul mentorilor să fie complet şi să întăresc ideea de la o întrebare anterioară, că suntem clipă de clipă într-un perpetuu debut, trebuie să arăt că pentru spectacolul „Romeo şi Julieta”, cu emoţie, atenţie şi respect mă străduiesc să învăţ de la „mentorii” mei mai tineri cum să abordez noua expresie artistică în dinamica şi dinamismul ei, ca să mă pot integra cu arta mea în spiritul nou al viziunii regizorale. Sper să învăţăm cu folos unii de la alţii.
Mioara Manea Arvunescu a urmat Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti şi cursuri de canto la clasaprof. Lory Ficher în Berlin. Printre premiile obţinute se numără: Premiul I la Festivalul de Muzică Bizantină din Varşovia, Polonia, Premiul special al juriului şi al Teatrului liric din Spoletto, Italia şi la Concursul Internaţional Belvedere, Viena, Austria.
Este de 25 de ani solistă a Teatrului Naţional de Operetă „Ion Dacian”, iar repertoriul său include roluri precum: Rosalinda în „Liliacul” de Johann Strauss, Gabriela în „Sânge Vienez” de Johann Strauss, Silvia în opereta „Silvia” de Emmerich Kálmán, „Văduva veselă” de Franz Lehár.
Interviu Cristina Bleandura
Cum a fost debutul la Budapesta?
Cristina Bleandură: Abia acum realizez că acest debut a fost precum un spectacol de echilibristică. Mă bucur că am ajuns la final cu bine şi că am păşit cu dreptul în această lume frumoasă a operetei. Însă am avut o puternică susţinere în timpul spectacolului din partea Mioarei Manea-Arvunescu, dar şi a tuturor celor care au participat la crearea acestui spectacol. Am căpătat o experienţă de neuitat în adevăratul sens al cuvântului şi sper să mă reîntorc în Budapesta cât mai curând!
În ce au constat provocările acestui prim spectacol?
C.B.: Cea mai mare provocare a fost lipsa de experienţă şi debutul meu cu aceşti mari artişti ai Teatrului de Operetă. Dar asta nu înseamnă că provocările s-au terminat acolo.
Cum te-ai înţeles cu Romeo cel ungur?
C.B.: Arta nu are graniţe. Dolhai Attila este un artist şi un partener de scenă de nădejde, iar pauzele care se formau în dialogul nostru dădeau mai mult farmec textului vorbit. Spectacolul este atât de bine construit de către regizorul Kerényi Miklós Gábor (Kero®) încât diferenţele lingvistice nu reprezintă un obstacol
Dacă ar fi să faci o comparaţie, care dintre interpreţii lui Romeo ţi se pare mai compatibil cu tine: cel român sau cel maghiar?
C.B.: Fiecare dintre ei a avut importanţa lui. Cu Romeo român am aceeaşi identitate lingvistică şi culturală, iar Romeo maghiar are o experienţă covârşitoare. Au fost doi Romeo diferiţi, cu energii şi carisme diferite, fiecare cu misterul şi povestea sa.
Cum te-a primit publicul budapestan?
C.B.: Publicul din Budapesta este unul elevat, cu educaţie culturală, unul care cunoaşte acest spectacol şi care a reacţionat de parcă a fost prima vizionare. M‑au primit foarte călduros şi cu multe aplauze, aplauze care m-au făcut să mă simt fericită!
Ce întâmplare legată de debutul tău va fi pentru tine una de neuitat?
C.B.: Cred că una dintre replicile spuse pe neaşteptate în timpul spectacolului de către Romeo în limba română „Te iubesc!”. Debutul în întregime este o întâmplare de neuitat!
Ce preferi mai mult: teatrul de „proză“ sau cel musical?
C.B.: Profesoara mea de actorie, doamna Anca Maria Colţeanu care m-a îndrumat pe această cale şi căreia îi mulţumesc profund, m-a învăţat să iubesc această meserie care îmbină şi „proza” şi muzica.
Cristina Bleandură a absolvit Colegiul de Muzică „Ştefan Neaga” din Chişinău şi a studiat doi ani la Institutul de Artă Contemporană din Moscova, secţia Canto. În prezent este studentă în anul I la secţia Actorie a Facultăţii de Arte din cadrul Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi.
