Acum, că au fost înţelese pe deplin consecinţele invaziei conduse de SUA în Irak, în urmă cu zece ani, apariţia unui nou val de politici islamiste în zonă şi în întregul Orient Mijlociu ar putea fi mai puţin importantă decât turnura geostrategică pe care nimeni nu a prevăzut-o atunci. Totuşi, acea cotitură este acum vizibilă.
În condiţiile în care Statele Unite sunt pe punctul de a ajunge la suficienţă energetică, dezangajarea Americii din regiune ar putea deveni realitate.
Desigur, Orientul Mijlociu a trecut de multe ori prin retragerile unor mari puteri: dezmembrarea Imperiului Otoman după primul război mondial, fragmentarea Imperiilor Britanic şi Francez după cel de-al doilea război mondial şi, mai recent, scăderea aproape totală a influenţei ruseşti, urmată de prăbuşirea Uniunii Sovietice, în 1991. De fiecare dată, la puţin timp după aceea, au avut loc schimbări majore în politica regiunii, mai cu seamă în ceea ce priveşte alianţele. Dacă America încearcă, în următorii ani, să se spele pe mâini de Orientul Mijlociu, va deveni inevitabilă o ruptură similară?
Deşi mulţi consideră că alianţa SUA-Israel stă la baza politicilor americane privind Orientul Mijlociu, dependenţa Americii de petrolul importat a determinat-o să-şi impună o prezenţă militară dominantă în zonă, după 1945. Într-adevăr, după Războiul de Şase Zile din iunie 1967, America nu a fost un furnizor important de armament pentru Israel. Statele Unite şi-au păstrat trupele în zonă pentru a conserva statu-quo-ul arab şi, prin urmare, valul de energie din Golful Persic, pentru binele SUA, al aliaţilor şi al întregii economii globale.
Desigur, nimeni nu ar trebui să se gândească că revoluţia gazului bituminos prin care a trecut America (care a adus-o în pragul suficienţei energetice) înseamnă că Flota a Cincea, staţionată în Bahrain, îşi va ridica ancora în curând. Dar expunerea raţională pentru angajarea forţei militare în regiune se schimbă rapid, iar când se întâmplă – cum a fost, de exemplu, în Europa, începând cu sfârşitul Războiului Rece – se schimbă, totodată, şi distribuţia bunurilor militare.
Acea schimbare se va reflecta aproape sigur în relaţiile viitoare ale Americii cu aliaţii şi partenerii ei arabi. Aşa cum a arătat academicianul şi omul de stat american Joseph Nye: „Zeci de ani, Statele Unite şi Arabia Saudită s-au aflat într-un echilibru asimetric, noi depinzând de ele, în calitatea lor de furnizori principali de petrol, iar ele depind de noi pentru securitatea militară“. Luând în considerare dezvoltarea rapidă a proviziilor naţionale de energie din America, explică Nye, „aceste schimburi vor beneficia de condiţii mai bune“, cel puţin din perspectiva Statelor Unite.
Dar, oricare ar fi termenii noii înţelegeri, gradul de retragere a SUA din Orientul Mijlociu va depinde de răspunsul la două întrebări-cheie. Prima: dacă o retragere parţială a forţelor militare ar crea un vid de securitate, care ar facilita accesul în zonă al unui rival, cum ar fi China sau Iranul? Şi cea de-a doua: dacă o diminuare a angajamentelor americane privind regiunea ar determina o instabilitate ce favorizează apariţia reţelelor teroriste şi eşuarea politicilor de stat?
Actuala strategie militară a preşedintelui Barack Obama în Afganistan, Yemen şi în celelalte zone sugerează că Statele Unite vor încerca să minimizeze riscurile, prin continuarea intervenţiilor secrete – mai cu seamă prin folosirea avioanelor fără echipaj uman la bord. Totuşi, împiedicarea rivalilor să obţină influenţă suplimentară în regiune presupune răspunsuri diverse şi va însemna sprijinirea vechilor aliaţi, precum Japonia, dar şi a noilor prieteni, precum India.
Motivul pentru asta este clar: dependenţa Chinei de importurile de energie din Orientul Mijlociu face aproape sigură căutarea oricărui vid de securitate regională. China pare să fi anticipat de mult timp schimbările care vor avea loc în structurile de securitate ale regiunii în perioada următoare şi pare deja pregătită să treacă la acţiune, dacă i se permite. „Şiragul ei de perle“ din Oceanul Indian – o serie de posibile gări maritime care leagă China de Orientul Mijlociu şi Africa – ar sprijini o marină chineză care să patruleze în Golful Persic.
Dar, în încercarea de a încheia noi înţelegeri cu producătorii de petrol din Orientul Mijlociu, China a fost compromisă prin faptul că a sprijinit puternic Iranul, prins într-o luptă pentru putere cu statele cu conducere sunnită din regiune, mai cu seamă cu Arabia Saudită. În lipsa unei schimbări în relaţia Chinei cu Iranul, un parteneriat strategic cu monarhiile din Golful Persic s-ar putea dovedi imposibil de atins. Şi, chiar şi atunci, represaliile duse de statul chinez asupra musulmanilor din Xinjiang, care au generat o dispută aprinsă cu premierul turc Recep Tayyip Erdogan în urmă cu câţiva ani, ar putea împiedica sedimentarea unei înţelegeri.
Totuşi, încercarea inevitabilă a Chinei de a obţine mai multă influenţă în Orientul Mijlociu înseamnă că ţări ca India, Indonezia, Japonia, Coreea de Sud, Turcia şi altele vor fi nevoite să devină proactive în crearea unei structuri regionale de securitate care să le protejeze interesele naţionale. Vor trebui să fie sincere cu ele însele când îşi răspund la întrebarea dacă au mijloacele prin care să-şi asigure securitatea naţională. De exemplu, ar putea prelua o parte din reţeaua de securitate pe care a oferit-o America în regiunea statelor arabe?
O asemenea proiectare a puterii asiatice – şi a luptei Asiei pentru obţinerea puterii – în Orientul Mijlociu ar putea părea o viziune îndepărtată acum. Dar, în urmă cu zece ani, aşa era şi posibilitatea unei retrageri a Americii din regiune.
Yuriko Koike, fost ministru al Apărării şi Siguranţei Naţionale din Japonia, este ex-preşedinte al Partidului Democrat Liberal din Japonia şi, în prezent, membră a Dietei.
Copyright: Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
