Când a ieşit public să ne transmită că şi-a încheiat cu succes misiunea de salvare economică a României, spunând, în limbajul său de suflet, „nava e la cheu, în port sigur“, Traian Băsescu a minţit cu bună ştiinţă. Pentru că una este să scoţi o ţară din furtuna economică prin manevre de urgenţă şi alta este să o duci la destinaţie. Prima parte a misiunii i-a reuşit, a doua nu. Iar preşedintele ştie asta mai bine decât oricine.
România se află în ape ceva mai calme, dar nu stă ancorată la nici un cheu. Înaintează milimetric, mai degrabă împinsă de vânt şi de curenţi, dar încă este foarte departe de portul sigur la care visează. Iar decizia comandantului de a ne prezenta faptul că a cedat altcuiva timona drept un final de parcurs fericit este un gest pur propagandistic. Şi o dovadă că politicianul l-a înghiţit de tot pe marinar.
Poate avea o ţară o destinaţie? Nu este ea condamnată la mişcare perpetuă, la schimbare, la evoluţie? Ba da. Dar aici nu vorbim de idealuri abstracte. Destinaţia de care vorbim şi la care ne putem raporta pentru a înţelege dacă avansăm sau stagnăm este, evident, una intermediară. Însă, ea nu a fost fixată de noi, ci chiar de către „comandant“. Se numeşte „dezvoltare pe măsura potenţialului“.
Iată ce spunea Traian Băsescu într-o declaraţie extrem de importantă făcută pe 3 noiembrie 2011, după o întâlnire cu reprezentanţii FMI, ai Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene şi la scurt timp după ce declarase că România va continua să ţină drumul drept, dar anevoios al austerităţii de inspiraţie germană: „România are resurse interne de creştere şi acestea sunt în mod deosebit în zona energiei, unde restructurările şi corectul management al companiilor din domeniul energetic ar genera premise de creştere economică consistentă şi aport de venituri şi în bugetul de stat, şi către populaţie. De asemenea, sectorul de transporturi şi, nu în ultimul rând, o optimizare a funcţionării sistemului de sănătate, care trebuie să continue procesele de reforme, reprezintă o altă resursă de creştere a veniturilor în bugetul de stat şi de diminuare a deficitelor“.
Aceasta era şi este şi o azi o destinaţie intermediară obligatorie şi nu cred că există vreun om cu capul pe umeri care să o confunde cu balta puturoasă pe care navigăm acum. Descrierea pe care o făceam atunci este la fel de actuală şi azi: „(…) Preşedintele se angajează, în numele Guvernului, să protejeze ţara de riscurile unui derapaj şi să menţină o creştere economică prin reformarea profundă a trei sectoare economice pe care statul şi partidele le-au administrat catastrofal până acum. Care nu doar că nu au generat sau impulsionat creşterea economică, dar o şi blochează, consumând din resursele ce ar trebui alocate în mod normal investiţiilor.
Angajamentul pe care şi l-a luat Traian Băsescu în faţa marilor finanţatori, dar mai ales în faţa cetăţenilor României reprezintă cea mai mare provocare pe care un demnitar român şi-o poate asuma astăzi: un război deschis şi total cu o imensă reţea de influenţă, formată din politicieni, funcţionari publici, oameni de afaceri, magistraţi, ofiţeri de informaţii, care a ajuns să controleze o mare parte din statul român cu ajutorul banilor delapidaţi exact din cele trei sectoare de stat amintite de preşedinte: energie, transporturi, sănătate.
Traian Băsescu a depăşit faza pregătirilor ofensivei – declaraţii despre companiile de stat şi despre «băieţii deştepţi» a mai făcut şi în trecut – şi, practic, le-a garantat reprezentanţilor FMI, Băncii Mondiale şi ai Comisiei Europene că în anul ce urmează va reuşi să împiedice în bună măsură SISTEMUL să mai excaveze miliarde de euro din bugetul statului şi să pună la lucru sumele imense de bani pe care le pierdem zilnic, pentru a dinamiza o economie schiloadă.
Ştie preşedintele ce vorbeşte? Înţelege ce ne promite sau joacă la bluf? Este conştient că poate doar unu la sută din românii care cred că are îndrăzneala de a se înhăma la aşa ceva îi dau şanse de reuşită? (…)“.
Nu sunt semne că preşedintele a jucat la bluf, dar deznodământul încercării sale de a duce România în acel port sigur în care cei ce conduc ţara încetează să îşi mai fure compatrioţii şi administrează eficient şi cumpătat aparatul de stat tot eşec se numeşte.
La un an şi jumătate de la acea declaraţie, cele trei mari regate ale furtului şi risipei, Energia, Transporturile şi Sănătatea, continuă să aibă o prosperă viaţă proprie, în folosul celor ce le conduc, deasupra legilor şi în dispreţul nevoilor curente şi pe termen lung ale cetăţenilor. Şi chiar dacă de un an răspunderea le aparţine lui Victor Ponta şi celor două partide care guvernează, să ne amintim că nici pe Traian Băsescu voinţa de a ţine cârma dreaptă nu l-a ţinut până la capăt.
În martie 2012, preşedintele a dat semnalul reîntregirii salariilor la nivelul anului 2010, iar asta după ce cu doar câteva luni în urmă, cam în preajma întâlnirii din noiembrie cu troica finanţatorilor, declara la fel de tranşant: „Ne-am angajat în acordul cu UE la un deficit de 3 procente pe ESA, 2,7 procente din PIB. Cele 3 procente pe ESA înseamnă 2,9 miliarde, iar noi doar la fondul de pensii avem deficit de 3,6 miliarde. (…) Nu ai cum să mergi cu revenirea integrală la salariile din 2010 când încă ai excedent de 200.000 de salariaţi…“.
După cum bine ştim, în martie 2012 nu se modificase nimic care să justifice schimbarea de optică a preşedintelui. Nu fuseseră concediaţi 200.000 de salariaţi de la stat şi nici perspectivele economice nu se îmbunătăţiseră.
Ce se întâmplase, totuşi, între timp? Traian Băsescu fusese îngenuncheat. Ianuarie şi februarie 2012 au adus protestele din Piaţa Universităţii, prăbuşirea la valori microscopice a cotei sale de încredere, perspectiva clară a unei victorii zdrobitoare a USL în alegeri şi a expulzării PDL-ului din primul eşalon politic, presiunea nebună exercitată de liderii acestui partid de a da ceva, cât de cât, bugetarilor, pentru a stopa prăbuşirea definitivă a partidului.
Până acolo a reuşit să ducă Traian Băsescu nava numită România, şi nu Biruinţa. Iar reprezentarea vizuală a performanţei sale reale se confundă, din păcate, cu diagrama salariului net real, prezentată în raportul asupra inflaţiei, realizat de Banca Naţională. El arată strident cum, în timp ce salariile din industrie, economie şi alte servicii au scăzut continuu, cele din sectorul bugetar au avut o dinamică fulminantă.
Vestea cea mai proastă priveşte însă viitorul, deoarece oamenii cărora Traian Băsescu le-a încredinţat timona nu dau semne că au de gând să facă nici măcar cât a apucat el înainte de a eşua. Adică, să ne prezinte viziunea lor despre drumul care ne stă înainte, să ne pună în faţă o foaie de parcurs şi, obligatoriu, priorităţile administraţiei lor.
De ce nu o fac? Pentru că drumul spre portul sigur trece prin aceleaşi puncte pe care le-a menţionat şi preşedintele. Pentru că nu au nici interesul şi nici forţa de a râni în subteranele imunde ale edificiului corupţiei administrative. De aceea, nimeni din USL nu vorbeşte de un master plan clar, coerent, cu ţinte integrate şi termene de realizare precise. De aceea, fiecare vorbă a lui Victor Ponta este de un echivoc impecabil.
Cu sau fără master plan, nevoile reale ale României vor readuce în permanenţă imperativele demolării sau măcar diminuării proporţiilor complexului industrial mafiot şi ale eficientizării statului. Cei ce cred că USL s-a instalat pe veci la putere nu ar trebui să uite o lecţie de bază a politicii. Cu cât este mai consistent votul negativ prin care un partid ajunge la putere, cu atât mai mari sunt speranţele electoratului pentru a corecta cauzele care au generat votul negativ.
Adică, în cazul USL, să genereze bunăstarea pe care nu a putut să o ofere PDL. Iar fără o reformă profundă a statului nu vor putea da oamenilor decât firimituri, cum este şi creşterea venitului minim şi a ajutoarelor sociale. Da, acum Ponta este pe culmile încrederii. Dar de aici nu o mai poate lua decât în jos. Şi cu cât amână mai mult reformele care ar trebui să creeze premisele relansării economice, cu atât marja sa de eroare se îngustează. Va avea din ce în ce mai puţin timp la dispoziţie pentru a scoate din pălărie miracolele pe care votanţii USL le aşteaptă de la el.
Oamenii din preajma lui Victor Ponta ştiu foarte bine că momentul scadenţei nu va putea fi evitat, indiferent cât de mult se vor strădui să substituie faptele cu gargară frumos ambalată şi livrată pe sticlă. Speranţa lor şi a premierului este că vor reuşi să amâne suficient de mult primele semne consistente ale dezamăgirii şi că nu va pierde multe procente până anul viitor.
De ce până atunci? Pentru că, indiferent câte promisiuni de loialitate îi face lui Crin Antonescu, ţinta finală a lui Victor Ponta este câştigarea prezidenţialelor din 2014. Iar după cum arată lucrurile acum, şansele ca acest plan să se schimbe sunt infime. Ceea ce înseamnă că prioritatea numărul unu a liderului PSD este să evite cu orice preţ să îşi supere votanţii. Situaţie imposibilă dacă ar pune în aplicare chiar şi cel mai inofensiv plan de reformă. Să ne amintim cât de vehementă a fost reacţia sa din februarie, după ce Ministerul Economiei a făcut public planul de concedieri în 16 companii energetice pe următorii cinci ani. Disproporţionat de temătoare dacă luăm de bune declaraţiile sale din care reiese că va mai da piept cu alegătorii abia peste trei ani.
Declaraţia recentă a lui Victor Ponta, potrivit căreia „2013 sigur va fi un an mult mai liniştit şi nici anul 2014 nu îl văd un an foarte agitat“, este cea mai proastă veste pe care o pot primi cei ce încă speră că statul va intra rapid în renovare, iar ţara se va desprinde din subdezvoltare. Pentru că nu doar anul acesta şi 2014 par sacrificaţi din perspectiva schimbărilor vitale, ci şi cei ce urmează.
Nou-descoperita vocaţie pacificatoare şi escapistă a liderului PSD anunţă, în cazul în care acesta va candida şi va câştiga prezidenţialele, ani grei de neutralitate şi neimplicare iliesciană. Vor urma ani de plutire în derivă, departe de orice port sigur? În cazul în care forţele de dreapta nu se vor trezi şi nu vor propune un candidat puternic la prezidenţiale, totul va depinde de cel ce va avea în mâini puterea reală, viitorul prim-ministru.
