Cultura noastră urbană are primul ei manifest politic făcut de artiști, după multă vreme. Artiștii au un fel aparte de a exprima lucrurile, mai puțin explicit, mai sugestiv, preferând să arunce o lumină piezișă mai degrabă decât să pună reflectorul. Ultimul manifest de acest gen pe care mi-l amintesc era scaunul gol pus de băieții de la Divertis la Revelionul 1990, primul fără un discurs al lui Ceaușescu, și vocea din off a lui Toni Grecu, care spunea ceva de genul: „Dragi români, cu ocazia Anului Nou nu vă va vorbi nimeni“.
Îl menționez pe Grecu pentru că e și în clipul actual al celor de la Taxi și pentru că vreau să reamintesc ce enormă bucurie am simțit noi atunci să-l auzim, proiectat direct din taberele studențești de disidență, la Re-velionul TVR, urmărit atunci de 20 de milioane de adulți și copii. Nu am să uit niciodată că filmul de revelion, de altfel, a fost „ET“ al lui Spielberg, probabil primul film american la TVR după mulți ani, care a adus în casele unor oameni reduși de regimul totalitar la stadiul animalic al ființei basmul uluitor cu băiețelul care găsește un extraterestru verde și, în loc să se sperie sau să-l bată, se împrietenește cu el. Încă nu anulase nimeni legile conform cărora nu aveai voie să vorbești cu străinii fără să raportezi la Securitate și din astea. Atunci a început educația noastră, în sens invers decât în anul 1989, când l-am auzit pe patriarhul Teoctist proslăvindu-l pe Ceaușescu la hramul Putnei vreme de peste un ceas.
Să traduci în cuvine un mesaj artistic, chiar unul care folosește cuvinte, este din cauza asta un demers nițeluș prostesc. Dar mă văd forțată să o fac din cauza valului enorm de interpretări aberante pe care le-am auzit – școala română și internetul îi reduc mintal pe români cu un succes demn de luat în seamă. Iar agresivitatea a rămas tot pe unde era în 1989, când oamenii s-ar fi omorât între ei pentru un kil de zahăr, sau nu ar fi reușit unii oameni ieșiți la plimbare în parc să-l intimideze pe Grigore Leșe. Ce imensă nesimțire îți trebuie ca să te apropii de un artist de talia lui Leșe în parc pentru a-i comunica altceva decât simpla ta admirație profană. Pare că s-a alterat de tot organul admirației la români, și nu e de mirare, că sunt oameni în spațiul public cu singura misiune de a împroșca pe toți cei mai admirabili decât ei. Poezioara Taxi e doar ce e – o poezioară, cu tâlc, dar pe care sigur Nichita ar fi scris-o mai bine, ca și Păunescu, ce să mai spun de Alexandru Andrieș sau Ada Milea, care și apar în clip. Dar așa cum e, stângace, e emoționantă, iar refrenul de-a dreptul excepțional, nu am văzut demult ceva așa de bine făcut, nici băieții noștri cu premii pentru film nu ar fi reușit mai bine. A crede că această poezie spune concret altceva decât ce spune, că ar comunica vreun mesaj despre bogați și săraci, despre legea dării în plată sau chiar despre catedrală în sine (întreabă unii: Păi nu e aproape gata? Ce, vreți să o demolăm?) e similar cu a crede că atunci când Mircea cel Bătrân al lui Eminescu îi spune lui Baiazid „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este“, râul și ramul se vor revărsa sau întinde să-i răstoarne pe turci din șa ca în „Stăpânul inelelor“. Concretă cum pare ea în cântecel, cu ascensoare și parcări, catedrala e doar o figură de stil, nu o clădire, în poezia dlui Teodorescu. Și nici el, nici faimoșii artiști din clip care își merită faima, pentru că interpretează excepțional cele patru cuvinte, chit că pe jumătate nu-i cunosc (din ignoranța mea, nu prea stau pe aici și sunt monstruos de ocupată cu statistici și din astea), dar mi-au dat convingerea că țara are artiști de mâna întâi, nici unii, deci, nu au vrut să spună că trebuie construit doar din lemn și doar 2 pe 1. Chiar trebuie să fii lipsit de orice urmă de sensibilitate, să nu fi intrat într-un muzeu sau să te fi dus la vreun concert în viață ca să dai o interpretare așa de trivială unor versuri și să crezi că autorii vor să dinamiteze catedrala sau mânăstirile din piatră. Când Scriptura spune că Isus stă la dreapta lui Dumnezeu, înseamnă asta că Dumnezeu chiar are o mână stângă și una dreaptă, sau doar că Isus are această importanță? Argumentul a fost folosit de cel mai reputat teolog creștin, sfântul Toma din Aquino, și e de necrezut că din Evul Mediu încoace capacitatea de a înțelege sensul figurativ al unui text e așa de nedezvoltată, deși nu ar trebui să mă mir știind starea bacalaureatului la limba română – știu ce discuții am avut eu cu piesa mea premiată, „Evangheliștii“, despre interpretarea literală a Scripturilor.
Și adică despre ce e vorba, și aici ajung la partea în care mă prostesc explicându-vă o poezie, e vorba de identitatea noastră ca nație, noi suntem cu lemnul și cu spațiile mici, de asta când plimbăm un străin prin Capitală îl ducem la Muzeul Satului, să îi arătăm ce e românesc pe bune, și la Casa Poporului, să îi arătăm ce e aberant, monstruos, excrescența patologică din țesutul nostru normal. Sau, când îl ducem prin țară, mergem în Maramureș să îi arătăm cine suntem noi, și la nu barajul de la Vidraru, că barajele, oricât de mari, sunt la fel în toate țările. Mai țineți minte când l-ați studiat pe Blaga la școală, care susținea că moderația românească, acest spirit de mijloc, se traduce în unduirea peisajului nostru, în plaiul de munte? Nu că nu ne place Niagara sau Mont Blanc-ul, dar nu sunt ale noastre, noi nu suntem un popor de alpiniști sau de scufundători – nu că individual nu putem avea asemenea aspirații –, dar suntem mai ales păstori. Smerenia este acceptarea trecutului nostru autentic, fără falsificare.
Iar cei care sunt supărați pe clipul Taxi, paradoxal, sunt cei care nu sunt mulțumiți cu trecutul, care caută o compensație de genul cine nu are catedrale și castele în trecut să le ridice în viitor măcar. Ei sunt partidul Casei Poporului. Or, nu e de mirare că acest gen de ambiție anacronică nu corespunde aspirațiilor individualismului urban. Individualiștii urbani nu au de ce să parvină, au depășit complexul țăranului mutat la mahala, ei sunt mulțumiți cu cine sunt și cu ce au, iar aspirațiile lor sunt individuale, nu vor Arene, Catedrale, Case Naționale, că un mare acoperiș comun oricum NU dă identitate, de sus în jos, aceea vine când oamenii se asociază de jos în sus, și ei tind să se asocieze în locuri specifice și mărginite ca Prelungirea Ghencea, nu în România Mare, care e o colecție de grupuri separate, nu un borș identitar uniform. Și de asta eu găsesc admirabil demersul acestor artiști, dintre care unii or fura la taxe, alții or fuma marijuana ca solistul umflat de DIICOT (ce face poliția de cartier dacă la o plângere a vecinilor vine anticrima organizată?), alții sunt vanitoși sau au fost cam slugarnici cu Băsescu. E posibil. Dar toți au un talent care i-a impus și – iată – și niște valori comune care i-au adus împreună. Și asta îi face mai buni decât cei care țipă la ei că nu înțeleg, sau se simt excluși, sau au altă părere – dar nu au fost în stare să facă o poezie așa de artistică despre ce cred ei și asociații lor.
Când România fusese zdrobită pe două fronturi, cu patriotismul pus la grea încercare (Topârceanu povestește cum cei care scăpau de pe malul bulgăresc și încercau să se refugieze în România cu sutele, traversând Dunărea înot, erau împușcați de armata română, ca să știe ceilalți că nu au unde se duce și să lupte până la capăt), ce a mai rămas din guvern s-a refugiat la Iași (Bucureștiul era pierdut). Acolo, la 14 decembrie 1916, istoricul Nicolae Iorga, ideologul acelui război de întregire națională și al împroprietăririi țăranilor totodată, s-a adresat Camerei și armatei care se apăra în Vrancea, spunând că nu era totul pierdut, că venind spre Iași găsise în Codrii Vasluilor o bisericuță neîntinată, de lemn, unde se refugiaseră Vasile Lupu și familia lui după o mare înfrângere, și de unde credința în neamul modest, dar statornic, îi redase patria. Biserica era Sfânta Paraschiva din satul Filosofi (azi Scânteia) și sigur a fost demult înlocuită cu materiale mai solide, sper doar că nu are și clopotniță de tablă strălucitoare. Manifestul culturii urbane era necesar, într-o Europă în care se ridică naționalismul kitsch din toate părțile, de la Adevărații Finlandezi la lupul dacic cu cruce al lui Marian Munteanu (vai, altă carte nestudiată la școală este „De la Zalmoxis la Genghis-Han“ a lui Mircea Eliade; masele de admiratori ai dacilor din online chiar cred că dacii erau creștini). Era necesar ca să ne ofere o bază de solidaritate, cea în jurul autenticității, al unor va-lori și proiecte actuale, nu al unor identități trecute sau imaginate, este ceea ce ne leagă.
Mulțumesc celor care au avut curajul acestei afirmări, și sper ca noua cultură urbană să nu se mai complacă în statutul marginal, ca figuranți într-un film de Sergiu Nicolaescu sau votanții etern păcăliți ai PNL. Că om fi cincisprezece sau cincizeci și unu la sută, urbanitatea noastră europeană trebuie să fie politic asumată, fără compromis.
Articolele scrise de Alina Mungiu-Pippidi pot fi comentate pe site-ul www.romaniacurata.ro.
