Supravieţuitorii exploziei nucleare de la Cernobîl îşi amintesc, 30 de ani mai târziu, acele momente cumplite. Copiii de atunci nu înţelegeau ce se întâmplă, de unde vine pericolul când afară e atât de frumos. Ei povestesc cum li s-au luat toate obiectele, inclusiv hainele şi jucăriile, iar fetele au fost tunse, pentru că totul era radioactiv. La 30 de ani de la accidentul nuclear, publicaţia britanică Metro a publicat mărturiile câtorva dintre locuitorii din Pripiat, un oraş situat în apropierea centralei, care a fost complet evacuat din cauza radiaţiilor. Oamenii au crezut atunci că sunt evacuaţi pentru câteva zile, dar de fapt nu s-au mai putut întoarce până acum.
„Era atât de cald şi frumos afară! Pomii erau înloriţi, iar eu mă întrebam – cum adică radiaţii? E aşa frumos, nu se vede nimic.”, îşi aminteşte Elena Kupriyanova, care avea doar 12 ani la momentul tragicei explozii de la Cernobîl şi nu înţelegea de ce trebuie să plece.
Familia Elenei a fost evacuată împreună cu cea mai mare parte dintre cei 50.000 de locuitori ai localităţii, cărora li s-a spus să-şi împacheteze doar esenţialul. Aşa că nu şi-au luat decât documentele şi o valiză mică.
„E dureros cum au fost distruse vieţile atâtor oameni şi că un oraş atât de frumos şi nou a fost abandonat”, spune Elena, care are astăzi 42 de ani.
La şase luni după evacuarea localităţii Pripiat, a fost ridicat un oraş nou, Slavutich, la 50 km nord de centrala nucleară, iar mulţi dintre cei evacuaţi au fost trimişi să locuiască aici, scrie The Guardian.
Numărul foştilor rezidenţi din Pripiat care au rămas în Slavutich s-a redus de-a lungul anilor, dar mii dintre ei încă lucrează tot la centrala nucleară de la Cernobîl, deşi aceasta a fost declarată închisă în 2000, la presiunea Uniunii Europene. În fiecare dimineaţă, trenul din Slavutich transportă muncitorii la uzină, iar în fiecare seară îi aduce înapoi. 50 de minute dus, 50 de minute întors.
Unul dintre muncitorii care fac zilnic acest drum este şi Pasha Kondratiev, care are astăzi 62 de ani şi care avea 33 de ani când a început să lucreze la centrala nucleară. În ziua accidentului, a mers, împreună cu soţia şi cele două fiice (care aveau atunci 10, respectiv 12 ani), pe podul de deasupra râului pentru a vedea mai bine ce s-a întâmplat. Locul respectiv a fost numit mai târziu „podul morţii” din cauza nivelului foarte mare de radiaţii din zonă.
„Vedeam ruinele reactorului, povesteşte Kondratiev. Era complet distrus, iar deasupra era un nor de fum. Nimeni nu ne spunea nimic, dar ştiam că e ceva foarte serios. Ştiam că e terifiant.”
Citeşte şi Ucraina marchează 30 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl
Soţia lui îşi aminteşte „La început eram convinsă că ne vom întoarce. Apoi, când mă aflam cu fetele în trenul cu care voiam să plec la nişte rude, unele dintre soţiile pompierilor vorbeau despre arsurile soţilor lor şi plângeau şi am început să mă îngrijorez şi eu în legătură cu Pasha. Inima îmi bătea foarte tare. În acele vremuri nu aveam telefoane mobile şi nu aveam nici o idee despre ce i s-a întâmplat.”
La doi ani după explozia nucleară, fiica lor cea mare, Tatiana, care avea atunci 12 ani, a devenit asmatică. La 19 ani s-a prăbuşit pe stradă, iar ambulanţa a sosit prea târziu şi nu a mai putut s-o salveze. „Nu ştiu dacă Cernobîlul i-a provocat astmul, spune mama sa. Ştiu doar că înainte era sănătoasă. Probabil că există o legătură, dar nimeni nu spune sigur.”
Acum câţiva ani, familia şi-a vizitat fosta locuinţă din Pripiat. Cealaltă fiică a lor, Marina, acum de 39 de ani, îşi aminteşte că înainte de evacuare mama îi cumpărase o haină roşie de ploaie, care a fost distrusă după evacuare pentru că era iradiată.
„Iubeam haina aceea, spune ea, era la modă. Dar toate hainele ne-au fost luate, iar mie mi-au tăiat părul lung şi m-au tuns ca pe un băiat. Au spus că şi el este radioactiv. Ni s-au dat salopete albastre muncitoreşti şi şlapi. Nu am legături puternice cu Pripiat, spune femeia, pentru că eram prea mică să-mi amintesc. Spre deosebire de părinţii mei, nu am cu ce compara Slavutich, aşa că aici este asa mea şi aici voi rămâne.”
