Vestea recunoaşterii martiriului monseniorului Ghika de către noul Papă Francisc, printre primele acte oficiale ale pontificatului, ne-a oferit încă o şansă – nesperată parcă în aceste vremuri tulburi – de a vedea că şi România are acces la acel circuit al valorilor universale scrise prin simplitate, fără trâmbiţări inutile.
Monseniorul Prinţ Vladimir Ghika, decedat în 1954 la închisoarea Jilava la vârsta de optzeci şi unu de ani, spunea că unirea cu Roma nu l-a făcut mai puţin ortodox, ci l-a ajutat să-şi adâncească crezul în această extraordinară sensibilitate de spirit pe care a construit-o Biserica Catolică Una, a primelor secole. Figură de înaltă clasă, nepot de principe, înrudit cu elita boierimii româneşti şi aristocraţia Fanarului, dar şi cu nobilimea europeană, prin mama sa, Moret de Blaremberg – care descindea tocmai din Henric al IV-lea al Franţei – are ascendentul sufletesc al personajului care face istorie.
Ajutat de o memorie fantastică şi de rafinata înţelegere a detaliului, Monseniorul a ucenicit pe căile diplomaţiei, făcând bine şi captând atenţia lumii spre ţara de unde provenea. Se ştie însă mai puţin că prinţul Ghika, după o strălucită prezenţă în Franţa, în rândurile clerului diecezei Parisului, căreia îi aparţinea şi după periplul internaţional care i-a permis să ajungă pe toate continentele, chiar şi în îndepărtata Japonie, a fost un mare prieten al Bisericii Române Unite, cu centrul la Blaj, pe care o admira şi o respecta şi în rândurile căreia ar fi dorit iniţial să-şi înscrie apostolatul. A primat mai târziu, pe deplin justificată, chemarea sa spre universalitate, înţelegând că limba Apusului îi deschidea porţile traducerilor de suflet dinspre Răsăritul care îl forjase şi calea către ţărmurile occidentale, pentru care putea să fie sans titre ambasadorul sufletului românesc.
Monseniorul Ghika a beneficiat încă de la începutul preoţiei sale de putinţa de a celebra în ambele rituri – latin şi grec – şi a avut după întoarcerea în ţară, prin 1939, un îndelung şi fructuos apostolat la biserica „Sfântul Vasile cel Mare” din strada Polonă, biserică vicarială a românilor uniţi la a cărei sfinţire participase ca mirean pe 6 decembrie 1909. Practic, slujirea lui la Bucureşti, atunci când n-o făcea prin casele „enoriaşilor” săi sau la sanatoriul ctitorit de el şi la capela Sacre-Coeur, se împlinea, până în 1948, la bisericuţa unită „Sfântul Vasile”,alături de urmaşii lui Micu-Klein şi ai celor care au făcut România Mare.
Zeci de tineri ardeleni sau bucureşteni, membri ai Asociaţiei Studenţilor Români Uniţi (ASTRU) frecventau întâlnirile cu Monseniorul de la biserica „Polonă”, adăpându-se la acea bucurie inspirată de „sfântul” coborât parcă de pe icoane, care i-a pregătit, fără să ştie, pentru vremea însângerată a prigonirilor. A mers cu mulţi dintre ei în închisori, urcând acelaşi calvar şi a aflat acolo, între zidurile sordide ale iadului comunist, puterea de a surâde de prostia răului care, prin suferinţă, forja sfinţi neştiuţi şi fără număr, pentru care Dumnezeu a putut revărsa haruri îmbelşugate peste pământul românesc. Astfel, cel numit „Monse”cu candoare şi intimitate juvenilă, alături de alţi doi mucenici, episcopii uniţi Vasile Aftenie „Preasfi” (+1950) şi Tit Liviu Chinezu (+1955) – care îşi aşteaptă şi ei rândul la Roma pentru a le fi recunoscută mărturia sângelui vărsat pentru Isus şi Biserica Una – au oferit tinereţii înţelepciunea care vine din dialogul sacru dintre generaţii, aşezat pe încredere şi altruism.
Bucuria unui nou martir român, proclamat în curând de Biserica Catolică, readuce sufletul românesc la cinstea elementară a bunului simţ universal. Mesajul monseniorului Ghika ne confirmă prin curajul simplu al mărturiei sale că viaţa creştină nu se rezumă la simpla apartenenţă la un univers creştin provincial sau la rigurozitatea moralismului, ci constituie amprenta veşniciei într-o viaţă de om prin pecetea bucuriei împărtăşite a Împărăţiei lui Dumnezeu. Pentru beatificarea de la toamnă, românii greco-catolici se vor bucura să închine viitorului Fericit – după propriile aşezăminte – icoana şi troparul care îi vor consemna Monseniorului, în universul liturgic răsăritean de origine, martirajul iubirii sale pentru Hristos. Fiindcă orice om de valoare primeşte statură şi demnitate de la îndurarea lui Dumnezeu, din iubirea care se dăruieşte – fără reflectoare sau aplauze – din tăria unui caracter forjat prin generozitate, clipă de clipă. Din omenia acelui prezent devenit veşnic fiindcă îl arată pe Dumnezeu.
