Robinetul BNR e deschis permanent la dobânda de 5,25% pentru băncile locale (“gestionarea adecvată a lichidităţii”). Simultan, mai multe bănci mici atrag banii deponenţilor la peste 6,5%. Să se teamă acestea că generozitatea BNR e limitată în timp sau au primit ordin să vireze băncilor-mamă fonduri cu orice preţ?
Deschid dimineata radioul şi-l aud pe Gyuri Pascu cum mă sfătuieşte să nu ţin banii la saltea, la ciorap sau în şifonier, ci să aleg cu ei la OTP Bank unde mă aşteaptă o ofertă de până la 6,9% pe an la lei şi peste 4% la euro. Millenium plăteşte 6,5% pentru depozitele la 3 luni, Piraeus, ATE Bank 5,95%, etc, sunt peste 13 bănci care oferă randamente mai bune decât dobânda de politică monetară pe scadenţa asta, conform conso.ro. Asta ca să nu mai includem produse de economisire mai atipice, cu randament crescător. La euro, aceeaşi dărniciei. Marfin Bank, fiica defunctei Laiki din Cipru, are cea mai atractivă ofertă din piaţă pentru euro-4,5% şi sunt cu torul 15 bănci care plătesc cel puţin 3,5% la euro.
Cum se explică excesul de generozitate, cel puţin în zona economiilor în lei, unde BNR oferă de câteva săptămâni fonduri nelimitate băncior la licitaţiile săptămânale repo? “Nu uitaţi că BNR oferă aceste sume pe o săptămână iar băncile au nevoie şi de resurse pe termen mai lung” spune Adrian Vasilescu, consilierul Guvernatorului BNR. De acord, dar schimbarea politicii monetare nu se face săptămânal, băncile au siguranţa că “gestionarea adcvată” a lichidităţilor din sistem o să mai ţină o vreme (“ gestionarea fermă” e sintagma ce anunţă strângerea robinetului). De ce nu se ajustează atunci şi dobânzile oferite de o serie de bănci mici populaţiei?
Şi cum se explică procentul din dreptul resurselor atrase în euro? Poate sta în picioare un scenariu în care foamea de bani a unor bănci de talie redusă n-ar avea nici în clin nici cu impulsionarea creditării ci cu rambursarea accelerată a unor linii de finanţare către băncile-mamă? În condiţiile în care finanţările către fiice s-au făcut pe perioade relativ scurte iar creditele acordate de aceşti bani în România au scadenţe mai lungi, este legitim să ne întrebăm dacă nu cumva sumele atrase de la deponenţi sunt expediate rapid în afara ţării.
Ei bine, la această întrebare am primit doar un răspuns metaforic de la domnul Vasilescu “ Când se umple o găleată nu poţi şti din ce căni a venit apa” mi s-a spus când am întrebat dacă BNR are pârghiile necesare de a controla dacă returnarea unor linii de finanţare de către fiicele din România spre băncile-mamă din exterior foloseşte resurse atrase de la deponenţi sau sume provenind din alte fonduri (rate la credite, fracţiuni din principal, credite declarate scadente, lichidarea unor proprietăţi, etc). “Dar nu poate fi vorba de uun fenomen extins de vreme ce creditarea, per total, continuă să crească”. Aici aş avea însă o obiecţie-e adevărat că asistăm la creşterea creditării, dar nu pe seama banilor viraţi de la băncile mamă ci, mai degrabă, pe seama fondurilor pompate în sistem de BNR. “Nu există în prezent nici o restricţie privind virarea unor sume atrase de la deponenţi către băncile-mamă pentru închiderea unor linii de finanţare” ne-a confirmat bănuiala Ionuţ Dumitru, preşedintele Consiliului Fiscal.
Concluzia? Randamente mult peste media pieţei denotă o anumită foame de bani din partea băncii; poate a identificat o nişă-surpriză pe care vrea să o finanţeze şi are nevoie de resurse, poate însă că banca-mamă i-a ordonat să-i returneze de urgenţă banii împrumutaţi şi se aspiră sumele necesare de la deponenţi. Sigur, câtă vreme mai mulţi deponenţi decât de obicei nu bat cu pumnul în ghişee cerându-şi banii, lucrurile pot arăta bine în raportări.
Sumele obţinute de bănci din rambursarea creditelor sunt folosite cu precădere pentru stingerea liniilor de finanţare primite de la băncile-mamă, care nu mai promit să susţină activitatea locală, iar noile împrumuturi sunt acordate pe baza economisirii interne, afirma marţi Napoleon Pop, membru CA al BNR. „Vom şti foarte clar că la momentul când creditele scadente vor fi recuperate, băncile trebuie să-şi plătească toate liniile de finanţare pe care le-au primit până acum. Noroc că acest proces are loc în mod ordonat. De acum încolo nu avem promisiune de la nicio bancă-mamă, care ocupă 90% din capitalizarea băncilor din România, că vor continua cu aceste linii de credit şi, mai ales, la mărimea ante-criză”.
Aparent, asta ar fi o veste proastă pentru stat, care aşteaptă cu mâna întinsă la bănci pentru finanţarea deficitului public. Or, dacă băncile virează tot ce strâng de la debitori afară (poate şi o parte din ce strâng de la deponenţi), cu ce resurse vor fi cumpărate titlurile de stat? Aici ar fi mai multe răspunsuri posibile, dar cel mai adecvat este “gestionarea adecvată a lichidităţii”. BNR împrumută cu orice sume băncile care depun drept garanţie titluri de stat, şi tot aşa, dovadă că poate exista un perpetum mobile chiar dacă regulile termodinamicii nu-l recunosc, cât timp cele monetare îl acceptă.
