Desemnat anul acesta pentru a treia oara la Gala UNITER cel mai bun regizor, de data asta pentru fabulosul său spectacol „Tihna“, şi proaspăt „Cavaler“ medaliat de preşedintele Iohannis, Radu Afrim este nu doar cel mai reprezentativ director de scenă al tinerei generaţii, ci un un personaj în sine.
Stând în spatele scenei, rareori regizorii au fani. Nu acesta este însă cazul lui Radu Afrim care are susţinători şi suporteri ca un star rock sau ca un faimos jucător de fotbal. Când are câte o premieră în afara Bucureştiului, se organizează adevărate excursii. Spectatorii lui fideli se sună unii pe alţii sau îşi dau întâlnire pe facebook pentru a merge împreună în oraşele ţării unde Afrim a mai montat câte o piesă „crazy“. Are fani de toate vârstele, dar mai ales printre cei tineri.
Aşa că a fost cel mai potrivit să conducă Gala Tânărului Actor de la Costineşti. De altfel, actorii de toate vârstele îl adoră, deşi nu îi menajează deloc şi îi scoate permanent din zona lor de confort.
„Eram un tânăr pensionar şi mă pregăteam să mă retrag la ţară când m-a sunat un foarte tânăr regizor Radu Afrim şi mi-a spus: «Ţâcă, am un rol pentru tine»“, ne-a povestit unul dintre actorii lui fetiş, Constantin Cojocaru. Nu doar că Ţâcă nu a apucat să se mai retragă la ţară, dar a jucat la Afrim vreme de peste 10 ani roluri de adolescenţi bătrâni sau de bătrâni-copii, travestiuri, dar şi un emoţionant Emil Cioran.
„Până la Afrim habar nu aveam că pot să cânt. Eram complet afon. Acum m-aş supăra dacă aş primi un rol de la el fără un cântecel“, ne-a mai spus Constantin Cojocaru.
Pe unii i-a făcut să cânte deşi erau afoni, actriţe de 70 de ani au dansat ca nişte dive în show-urile lui, iar pe alţii i-a lăsat pur şi simplu să se joace. „Îţi mulţumesc, Radu Afrim, că m-ai lăsat să mă joc aşa cum nimeni altul nu ştie să o mai facă”, a spus Marius Manole, un star şi el, când a luat anul acesta premiu la Gala UNITER.
De la iconoclasm la clasicitate
„M-am împrietenit greu, dar m-am împrietenit totuşi cu teatrul românesc“, a declarat Radu Afrim. Şi, într-adevăr relaţia lui cu teatrul autohton a fost de love and hate. La începuturile sale i-a oripilat pe „bigoţii“ teatrului, iar unii nu şi-au revenit nici astăzi.
Prima dată când i s-a pus eticheta de “blasfemiator“ a fost la Sfântu Gheorghe în 2002 când a pus în scenă faimosul lui spectacol “Trei surori“, când, dintr-odată, lumea teatrului s-a împărţit în două, cam cum a împărţit Moise apele Mării Roşii: pe de o parte au fost cei care s-au îndrăgostit fără leac de el si de arta lui, pe de alta, cei care au început imediat să-l huiduie.
Şi totuşi acest „duşman al sfintei scânduri“ montează astăzi peste tot, pe scenele mari, dar şi pe unele mai mici, semn că arta a învins bigotismul.
El şi-a pus mereu în cea mai bună lumină actorii, dar, urcând pe un alt palier, acum a început să le dea o şansă la nemurire şi spectatorilor, care au ajuns într-unul dintre cele mai noi spectacole ale lui, „Detalii naive, total lipsite de profunzime din viaţa şi moartea unor spectatori“, montat la Teatrul Maghiar din Timişoara, personaje principale: „Ar trebui să renunţ la actori“, zice Radu Afrim.
„Ar trebui să construiesc o poveste crazy de tot cu spectatori. Cum aş putea să le dau spectatorilor iluzia că viaţa lor poate fi la fel de magică, la fel de imprevizibilă ca o piesă de teatru atât de bine scrisă încât traversează secolele cu lejeritatea cu care o leoaică traversează o savană plină de flamingo roz? Cum aş putea să-i fac pe spectatori să ignore total ce se întâmplă pe scenă şi astfel ei să devină buricul pământului?“
Afrim, fotograful
Puţină lume ştie că Radu Afrim era cât pe ce să nu ajungă regizor. El s-a pregătit o vreme chiar cu Dinu Patriciu (care patrona o adevărată industrie de meditaţii înainte de 1989) pentru a deveni arhitect. A fost mereu pasionat de artele vizuale. Şi îşi aminteşte amuzat că prima expoziţie de pictură i-au organizat-o ofiţerii de la unitatea militară unde a făcut armata.
Astăzi cele mai multe expoziţii ale lui sunt de fotografie. Şi pozele lui, cu peisaje sau cu actori au zeci de mii de like-uri pe facebook.
Povestea lui Afrim fotograful începe în România comunistă a anilor '70: „Tata avea un aparat Smena. Cu aparatul ăsta ne-a «eternizat» copilăria. Fotografiile acelea mai există încă într-un geamantan vechi, acasă, în Ardeal. Eram un mic voyeur de pe atunci și e ciudat că, deși prin obiectivul rudimentar al acelui aparat realitatea nu se vedea deloc schimbată, eu eram fascinat de orice se vedea prin el. Probabil că atunci a început să lucreze ceva în mine. O fotografie cu o vedetă de film era în stare să mă fascineze, puteam sta minute în șir cu ea în față. Aveam propriile mele filme cu acea fotografie“, recunoaște el, la ani buni distanță.
„Eram prin clasa a treia când o colegă a descoperit la ea în casă un televizor minuscul de jucărie. Nu era mai mare decât o cutie de chibrituri. Învârteai o rotiță și prin fața ochilor defilau fotografii porno vintage. Nu pot zice că le detestam. Din contră.“
Primul lui aparat foto era un Pentax Asahi, model foarte vechi, cu exponometru independent. “L-am primit de la un amic pe când mă aflam în prima mea călătorie în afara țării, la Bruxelles. Cu el am stricat multe Ilforduri alb-negru. La întoarcere am prezentat la Litere o expoziție cam naivă pe care am numit-o «Băile de la Ostende», după titlul gravurii lui Ensor. Îmi developam singur filmele în studioul unei prietene din Cluj”.
Afrim este nu doar un creator de teatru şi de fotografie, ci un autentic creator de lume. Lumea magică a lui Radu Afrim e cea în care babele sunt sexy, agațându-se cu mânuțele lor parfumate de ultimele firimituri de viață și de sexualitate, e lumea în care piticii sunt infinit mai importanți decât uriașii, e lumea în care blondele sunt, spre binele lor, brune, în care femeile sunt bărbați și invers sau poate toate la un loc, și-n care moartea joacă poker pe dezbrăcate cu viața. E lumea celor speciali.
